Eram prin centru. Adrian ajunsese la containerul de gunoi din spatele filialei CEC de pe Marasesti, iar eu il asteptam în Pasajul Revolutiei, caruia pe atunci aproape toată lumea ii spunea Pasajul Telefoanelor, pentru ca acolo era una dintre cele mai mari aglomerari de cabine telefonice din oraș. Pentru ca adesea eram “mocait” iar Adrian se misca mai rapid singur, ma lăsa intr-un loc cu carutul și mergea singur la tomberoanele care cumva formau o bucla în traseul nostru, de aceea Adrian ajunsese singur la acel tomberon, îmi amintesc foarte bine cum a venit spre mine, agitat, cu aerul omului care tocmai gasise ceva ce nu putea tine doar pentru el.
Avea un plic alb.
Înăuntru erau sase hartii de câte o suta de lei.
Sase sute de lei.
Adrian le scotea pe rand, iar eu ma uitam la ele fără să-mi vina să cred. Mama câte filme, câte gume Turbo, Cin-Cin, Ulker Final…
Aveam totuși, un sentiment de neincredere, ca nu înțelegeam cum dracu’ să arunce cineva sase sute de lei la gunoi? Nu ne gândeam la posibilitatea să fi fost aruncati accidental de către vreo functionara de la CEC, sau femeia de serviciu care le curată birourile…
Poate sunt falsi. Poate nu sunt bani buni. Poate tocmai de aia ajunsesera acolo, dar merita să încercam să-I cheltuim!
Trebuia, așadar, să-i testam.
Am găsit un om care vindea lozuri în plic și pe care cred ca și-l aduce aminte tot bacauanul care a prins acele vremuri și a umblat prin zona, chiar unde se termina pasajul, la intersectie cu Strada Luminii, cred ca ii spunea și Piata Florescu însă acum ii spune Piata Revolutiei. Un loz costa 3 lei așa ca am luat 10! Câte 5 de caciula. Când ne-a văzut cu suta în mâna, ne-a întrebat firesc de unde avem noi asemenea bani și era cât pe ce să-i spunem adevărul, ca i-am găsit în gunoi da le-am spus ca sunt bani parintilor. Cât adevăr! Omul ne-a dat restul și, din momentul acela, pentru noi problemă autenticitatii era rezolvata. N-am mai stat să desfacem lozurile, am uschit-o.
Am uitat de Miluta și socoteala de seara. Am mers la film, ne-am cumparat guma și am intrat la cofetarie, unde pentru noi luxul avea forma unei prajituri care se numea „cartof”.
Nu știu nici astăzi exact din ce era facuta. Era o sfera maronie, un amestec cu cacao. Era una dintre cele mai ieftine prajituri din vitrina și tocmai de aceea devenise preferata noastra. Deși eram doldora de bani, nu am încercat o Amandina, Diplomat sau Profiterol, căci erau din alta liga. Am rămas low-cost.
Prajituri, gume de mestecat, filme…cum s-ar zice astăzi: pe bogăție!
În total am cheltuit în jur de optzeci de lei, cu tot cu banii testati pe lozuri. Doi copii care gasesc o avere pentru standardele lor, fără martori, fără chitanta, fără posibilitatea ca cineva să stie macar ca banii existasera, consuma o mica parte și se intorc acasă cu suma ramasa, ca să-i predea unui om care nu participase cu nimic la descoperire.
Nici macar nu ne trecea serios prin cap să-i pastram.
Asta spune destul despre cât de bine funcționa deja sistemul lui Miluta.
Când am ajuns acasă și i-am pus banii în mâna, pentru cateva clipe omul a fost intr-o stare de fericire aproape artistica. Lautarul din el, era acum de partea betivului care arunca banii pe muzicant. A început să cante, să danseze, baga bancnotele în gura, le scuipa și ni le lipea pe frunte, apoi iar le lua, incantat de parca tocmai castigase el banii la o nunta după trei zile de cantat.
Probabil ca dacă ne-am fi oprit povestea acolo, am fi avut una dintre putinele seri în care întreagă familie era fericită din același motiv.
Numai ca Miluta era Miluta și, după ce a terminat ceremonia, i-a venit intrebarea fireasca:
— Astia-s toți? Mai aveți ascunsi pe undeva?
Ma uitam la Adrian și el la mine și nu știam cum să iesim din incurcatura intrebarii.
Puteam spune ca plicul avusese cinci sute douazeci.
Puteam spune ca gasiseram cinci sute și, în exces de cinste, ii mai aduseseram douazeci de la noi.
Aveam la dispozitie o paleta impresionanta de minciuni, iar omul nu avea absolut nicio metoda prin care să le verifice.
Noi am ales adevărul, incercand să-l convingem ca nu pastrasem niciun leu. I-am spus ca 600 de lei erau în plic, atât.
Bucuria lui s-a evaporat instantaneu.
-Unde-s restul???????????
I-am povestit, tremurand, experienta traita prin oraș.
A început cu repertoriul cunoscut, bata-v-ar pustia-n cap, cu reprosuri, blesteme și toate variatiunile pe tema copiilor idioti i-au tocat banii pe prostii. Zile intregi ne-a scos ochii cu cei 80 de lei și, când aparea problemă mancarii, ne trimitea să mâncam „acolo unde am tocat banii”.
Deja, așa cum remarcase și el, incepusem să ne stergem la cur cu vorbele lui. Scena cu 600 de lei ne infuriase și dezamagise teribil, pentru ca noi eram cei care faceau pe dracu-n patru să-l vada fericit, bucuros, zâmbind, în timp ce el căuta în tot binele făcut, un lucru rău, pentru care să ne insulte, să ne pedepseasca sau să ne loveasca. El nu vazuse cei 520 de lei profit și nici prilejul de a na lauda și a face momentul unul care să fi meritat pentru noi. El a descoperit “paguba” de 80. În plus, reactia lui era și una teatrala, știa ca după astfel de productie, asteptam recompense, recompensa pe care el considera ca am luat-o deja, mult peste ce considera el ca meritam…
Invataseram să facem diferenta dintre Miluta care vorbea și Miluta care venea spre tine. Cât timp injura de la distanta, putea să bage pustia, cancerul, buba neagra și tot calendarul lui personal de nenorociri; cuvintele se izbeau undeva de aer și mureau înainte să ajunga la noi.
Noi ne facuseram treaba, aduseseram acasă cinci sute douazeci de lei, iar cele cateva ore în care mancaseram cartofi la cofetarie, vazuseram un film și cumparaseram guma nu mai puteau fi luate inapoi.
Eram impacati.
Chiar fericiți.
Iar din „greșeală” celor optzeci de lei invatasem lectia pe care Miluta voia să ne-o predea: data viitoare, dacă mai găseam sase sute de lei în gunoi, trebuia probabil să fim suficient de destepti incat să nu-i spunem ca fusesera sase sute, sau să-i aducem pe toți acasă!