Clasa a II-a

Nicoleta Pascalin îmi spusese încă dinainte de vacanta ca, din clasa a doua, urma să avem alt invatator. Nu-mi amintesc să fi primit vestea ca pe o tragedie și nici să-mi fi imaginat ca odată cu

Nicoleta Pascalin îmi spusese încă dinainte de vacanta ca, din clasa a doua, urma să avem alt invatator. Nu-mi amintesc să fi primit vestea ca pe o tragedie și nici să-mi fi imaginat ca odată cu sfârșitul clasei intai se va rupe, practic, legatura dintre noi. Pascalin fusese invatatoarea mea, îmi spusese ca anul urmator va veni altcineva și eu acceptasem ușor ideea. Probabil eram chiar curios să-l cunosc pe cel nou. Dacă Pascalin fusese atât de buna, nu aveam niciun motiv să presupun ca școală putea funcționa și altfel.

În toamna am intrat, așadar, în clasa a doua fără nostalgii dramatice și fără să ma uit spre usa asteptand s-o vad aparand. Îmi placea în continuare școală, materia nu ma speria și veneam după un an în care invatatul îmi daduse una dintre putinele forme de satisfactie pe care le puteam obtine fără să depind de bunavointa cuiva. Citeam bine, scriam, socoteam și eram deja inaintea unei bune parti din ceea ce urma să ni se predea. Schimbarea invatatorului mi se parea, în cel mai rău caz, schimbarea unui om cu care trebuia să invat să colaborez.

Noul nostru invatator: Ciomartan. Asta ii era numele de familie.

Trebuie să fi avut în jur de cincizeci de ani și, din primul moment, contrastul cu Pascalin era imposibil de ratat. Ea fusese tânără, eleganta, fina, atenta la copii și la tot ceea ce se întâmpla în jurul ei; Ciomartan avea statura destul de impunatoare, dar fără nimic atletic în el. Era mai degraba aspectul unui om masiv, umflat de bere. Nu parea preocupat nici de propria lui aparitie, cu atât mai puțin de cele douazeci și ceva de fiinte mici care il priveau din banci și care, teoretic, ii fusesera date pe mâna ca să invete ceva.

La început Ciomartan chiar încerca să pastreze o aparenta de program. Stătea în clasa, după care disparea cateva minute, revenea, iar pleca. Poate iesea până pe hol, poate mergea în Cancelarie, poate avea alte treburi; noua nu ne spunea și nici nu ne deranja lipsa lui. Numai ca pauzele lui au început repede să se lungeasca. După o săptămâna sau doua deja era mai mult plecat.

Ritualul diminetii s-a simplificat treptat. Ciomartan intra în clasa, scria data pe tabla, deschidea câte un manual sau ne indica aproximativ ce ar trebui să facem și, înainte ca jumătate dintre copii să fi înțeles macar care era lectia, ne anunta cu tonul omului care pleaca până la colt:

— Ma intorc în doua minute. Care se misca din banca il ia dracu’.

Cele doua minute ale lui Ciomartan erau imprevizibile, puteau insemna zece minute, un sfert de ora, o ora sau întregul program. Uneori revenea după ce se sunase deja de plecare, alteori nu mai aparea deloc, dar reusise să instaleze în clasa un mecanism suficient de eficient incat în primele săptămâni nimeni să nu fie sigur când se va deschide usa.

Tocmai asta ne tinea cuminti.

În primele patruzeci și cinci de minute după ce pleca, chiar încercam să învățam. Nu pentru ca ne explicase cine stie ce, ci pentru ca exista posibilitatea să se intoarca după cateva minute și să te gaseasca ridicat din banca. Ciomartan nu era interesat să afle dacă intelesesesi ce aveai de făcut, dacă un coleg îți ceruse un creion sau dacă te ridicasesi pur și simplu pentru ca nu stiai pe ce pagină trebuie să lucrezi. Dacă te prindea facand altceva decât ceea ce considera el ca ar trebui să faci, ti-o furai bine!

Avea aratatorul de la tabla și o palma extrem de grea, dacă îți prindea o “caraba” peste fata, te invarteai până îți trecea durere și uitai ce tren te-a palit. Mai facea un tur de clasa cu tine tinut de ureche și apoi te arunca “la colt”. Ma rog, coltul ala era mai degraba simbolic, căci după ce pleca din clasa se elibera.

Nu-mi amintesc de la Pascalin să fi trăit vreodată cu frica unei lovituri. Și ea putea să fie ferma, iar când își schimba expresia stiai instantaneu ca ai ajuns unde nu trebuia, dar autoritatea ei venea din faptul ca era acolo și ii pasa de ceea ce faceai. Ciomartan construise un sistem aproape invers: nu trebuia să fie prezent ca să controleze clasa, era suficient ca noi să stim ce se poate întâmpla dacă apare.

Abia atunci am început s-o înțeleg mai bine pe Pascalin.

Nu mi se făcuse dor de ea în vacanta și nici în prima zi de clasa a doua. Mi s-a făcut dor atunci când am văzut cum arata o problemă de copil rezolvata de un adult caruia nu-i pasa de copil. Mi s-a făcut dor când am înțeles diferenta dintre un om care vrea să afle de ce ai făcut ceva și unul care îți da cu aratatorul peste palme preventiv sau pentru ca trebuie să fi făcut ceva. Plecarea ei nu ma duruse când mi-o anuntase. Am simțit-o abia după ce am avut termen de comparatie.

După o vreme nici aventura zilnica a lui Ciomartan nu mai era un secret:

La cateva sute de metri de școală era o berarie careia oamenii din cartier ii spuneau „La Doi Nuci”. O berarie comunista, vesnic plina de alde Ciomartan, mama, Miluta, bunicii și altii ca ei.

Ciomartan nu ne spunea niciodată unde merge, numai ca parintii il vedeau la Doi Nuci. Oamenii din cartier il vedeau. Il vedeau chiar mama și Miluta, care erau și ei clienți ai berariei, fără să-l abordeze vreodată să discute despre mine, și nu neapărat pentru ca era cel mai nepotrivit loc, ci pentru ca parintii incercau să se ascunda de el, de teama ca acesta să nu-i recunoasca. Le-ar fi fost mai mare rusinea să-i mustre Ciomartan pentru ca umbla prin carciumi în timp ce fiul lor este unul dintre cei mai neingrijiti copii din clasa.

Pentru situatiile în care distanta până la Doi Nuci era exagerata și avea nevoie numai de una mica, exista și Alistar, birtul de lângă școală, o afacere de familie. Acolo o vizita putea fi scurta, nevazuta și, mai ales, nevorbita.

De multe ori nici nu era nevoie să-l vezi la vreuna dintre carciumi ca să intelegi ca avusese deja intalnirea de dimineața cu alcoolul. Dacă se apropia suficient de banca, il simteai. Mirosul de tarie venea dinspre el inaintea explicatiilor, iar după o vreme ajunsesem să cred ca „una mica” facea parte din rutina lui matinala cam în același fel în care pentru alti oameni facea parte spalatul pe dinți.

Asta nu insemna însă ca noi nu mai faceam deloc școală. Ar fi chiar nedrept fata de mine să spun ca, odată cu Ciomartan, am abandonat și eu invatatul.

S-a întâmplat aproape contrariul.

Învățam intr-o clasa în care se preda din ce în ce mai puțin și ajunsesem, fără să știu cuvantul, un soi de autodidact. Aveam ceea ce prinsesem foarte bine de la Pascalin, eram deja inaintea materiei, citeam manualele și reuseam să-mi dau seama singur de multe lucruri. Il mai aveam și pe Adrian, cu trei ani mai mare, de la care prinsesem și continuam să prind informații înainte să ajung eu la ele în clasa. Pentru mine, lipsa unui profesor bun era o pierdere enorma, dar nu suficienta ca să-mi inchida drumul către materie.

Pentru alti copii era dezastru.

În clasa noastra existau elevi care aveau să ajunga până în a patra fără să invete să citeasca. Nu pentru ca toți erau prosti și nici pentru ca ar fi fost condamnati din naștere să nu poata învăța, ci pentru ca intr-o clasa în care profesorul scria data pe tabla și disparea ore intregi trebuia să vii de acasă cu resurse serioase ca să compensezi. Dacă aveai părinți care lucrau cu tine, poate supravietuiai. Dacă erai suficient de curios sau de incapatanat incat să inveti singur, poate mergeai înainte. Dacă nu aveai nici una, nici alta, puteai să stai patru ani intr-o banca și să fii în continuare spectator.

Ciomartan știa ca la sfârșitul trimestrului trebuia să existe note.

Iar notele trebuiau să sugereze ca undeva, în timpul anului, se desfasurase și activitate pedagogica.

Așa ca evalua mult și din ceea ce știa, auzea sau presupunea despre noi. În cazul meu calculul era simplu: Paraschiv fusese premiant în clasa intai, il vedea lucrand, colegii stiau ca ma descurc, raspundeam atunci când ma întreba și continuam să fiu inaintea multora.

Zece.

Problemă era ca același mecanism funcționa și în cealalta directie.

Cioroaba, de exemplu, era cunoscut mai degraba pentru talentul de a-i bate pe ceilalți prin curtea școlii decât pentru relatia lui cu alfabetul. La română și matematica putea primi patru, suficient cât să fie consemnat adevărul fără să apara consecinte administrative prea complicate, dar exista Educatie Fizica, unde un zece se potrivea bine unui băiat care alerga toată ziua după alti copii, desenul putea urca media, iar la Lucru Manual întotdeauna se găsea loc de un sapte-opt.

Buga era ceea ce noi numeam vacarul clasei. Venea la școală mai degraba ca să se odihneasca decât ca să participe la activitatile clasei, și-așa suspendate de absenta invatatorului, dar și el primea suficient cât să treaca mai departe. Dacă l-ar fi lăsat repetent, Ciomartan ar fi trebuit probabil să explice prin cancelarie de ce un copil petrecuse un an sub indrumarea lui fără să evolueze deloc.

Mai exista însă și categoria pentru care situatia se rezolva din directia opusa. Catalin și Ciprian, de pilda, erau copii buni, din familii normale, care veneau la școală să invete. Nu mai aveau loc la Clasa a II a A, unde erau “elitele”. Parintii lor se interesau și, dacă baiatul ajungea acasă cu note proaste în conditiile în care invatatorul lipsea jumătate din zi, exista riscul ca un adult să vina la școală și să puna întrebări incomode. Așa ca primeau note bune și pacea pedagogica era mentinuta.

Existau și copii precum Sever și Hermina, cu mai multe absente decât prezente, dar pentru a constata oficial absentele era necesar, macar teoretic, ca cineva să fie prezent în clasa și să observe cine lipseste.

Ciomartan nu facea discriminari inutile.

Bradateanu era fiu de samsar local, imaginea Targului saptamanal de cai, vite, porci, oi… omul le avea pe toate și în plus și în plus foarte multi bani și influenta, iar Ciomartan știa asta și își petrecea mai mult timp prin berarii cu el decât cu ala mic în clasa, deci viitorul samsar avea asigurata continuitatea în clasa

În mare, toată lumea trebuia să mearga înainte.

Și mergeam.

Eu am continuat să iau Premiul I, lucru care, privit din afară, putea face chiar impresia ca sistemul funcționa. Dacă o clasa produce premiant, inseamna ca cineva trebuie să fi predat, nu? Numai ca în cazul meu meritul lui Ciomartan era foarte apropiat de meritul portarului, al sobei sau al tablei pe care scria data. Eu învățam pentru ca îmi placea să invat și pentru ca, până să ajung la el, Pascalin îmi construise suficient de bine fundatia incat să pot merge o vreme și fără cineva care să-mi tina mâna.

Ciomartan nu era singurul invatator al școlii care descoperise avantajele unei pedagogii flexibile.

Adrian il avea pe Pădure, bun camarad de pahar cu al nostru. Cei doi se intelegeau atât de bine, incat puteau fi găsiți împreună la Doi Nuci mai des decât ar fi fost recomandabil pentru doi oameni platiti să stea fiecare în fata unei clase. Pădure avea însă o forma suplimentara de mobilitate profesionala: era și taximetrist.

Așa ca, dacă nu-l gaseai la școală și nici la Doi Nuci, puteai încerca în fata Garii, în linia de taxiuri. Avea o Dacie rosie, iar mintea mea, care a uitat în patruzeci de ani numele unor oameni cu care am locuit, a considerat absolut esential să pastreze numărul mașinii: 2 BC 4290.

Nu știu de ce.

Pentru noi, după o vreme, programul devenise normal. Veneam dimineața, Ciomartan aparea, data zilei ajungea pe tabla, primeam niște indicatii pe care fiecare le interpreta cum putea și auzeam promisiunea celor doua minute. Apoi usa se inchidea, iar clasa rămânea singură, în liniștea tensionata a copiilor care stiau ca invatatorul poate să se intoarca oricând și ca, dacă ii gaseste facand altceva decât ceea ce crede el ca le spusese să faca, explicatiile nu vor avea mare valoare.

După un timp însă, frica începea și ea să aiba program.

Treceau zece minute, apoi douazeci, apoi prima ora, și undeva prin clasa aparea inevitabil primul copil care intelegea ca, foarte probabil, Ciomartan nu mai vine azi. Unii plecau acasă. Eu ramaneam. După ce îmi terminam lucrul, zburam în curtea școlii sau pe terenul de sport, o anexa a școlii care avea un teren de fotbal cu suprafata din beton plin de sparturi și deformat de radacinile arborilor maturi care-l incnonjurau. La poarta “din sus” locuia o familie exasperata de “bubuiturile” cu mingea, de aceea, atunci când nu aveam ore de sport, ne alungau cu coada maturii. Doamne fereste să fi scapat vreodată mingea în curtea ei, o primeam inapoi taiata bucati.

Nicoleta Pascalin nu fusese extraordinara pentru ca ma făcuse premiant, pentru ca-mi adusese camasa alba sau pentru ca-mi impletise o coronita.

Fusese extraordinara pentru ceva ce ar fi trebuit să fie atât de banal incat nici macar să nu merite remarcat:

venea la școală pentru noi, nu doar pentru leafa și în niciun caz pentru “Doi Nuci”. Probabil de aceea au mutat-o sau a cerut să fie mutata.

Următorul fragment publicat – Casa noastră

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *