Fabrica „7 Noiembrie”, gard în gard cu Oborul de lângă noi, era sursa fireasca. Noi ii spuneam simplu Fabrica, iar pentru un copil care avea acces acolo, sau macar reusea să-și faca acces, era un univers întreg de zgomot, rumegus, busteni și masinarii industriale pe lângă care astăzi probabil ca nimeni întreg la minte n-ar lăsa un pusti de varsta mea să umble singur.
Existau mai multe locuri de unde puteam face rost de lemn, iar calitatea lor conta enorm acasă.
Cel mai bun era lemnul rezultat în zona în care se taia parchetul. Masina elimina bucatile care nu corespundeau: un nod, o curbura, o imperfectiune, ceva ce facea bucata
nepotrivita pentru parchet, dar absolut perfecta pentru soba noastra. Era lemn uscat, drept, curat și deja taiat în dimensiuni aproape ideale. Uneori, femeia care lucra acolo, o doamna blonda pe care o tin minte cu ochelari de protectie, îmi umplea plasa fără să mai studieze fiecare bucata, taind sau aruncand în ea ce avea la indemana. Sunt aproape sigur ca, din generozitatea sau graba ei, am ars în soba și destul parchet care n-avea absolut nimic în neregula.
Problema era să ajungi până la ea.
Masina se afla în hala, iar până acolo trebuia să trec de poarta, de paza, de câini și de angajati care, din motive diferite, nu ma voiau printre utilaje. Unii probabil nu ma suportau pur și simplu. Altii, privind acum cu mintea adultului, aveau toate motivele din lume să ma alunge pentru propria mea siguranta. Hala era plina de mașini industriale de taiat, multe mergand permanent, cu discuri și mecanisme care nu aveau nevoie de mai mult de o secunda de neatentie ca să transforme aventura mea după lemne intr-o tragedie.
Eu vedeam însă doar lemnul bun.
O alta zona pe care o iubeam era gramada uriașă de rumegus de la capatul unei benzi transportoare din exterior. Acolo munca se transforma repede în joaca. Intram în rumegus, ne ingropam, ne faceam galerii și inaintam prin el ca niște cartite, iar după ce ne saturam de joaca ne asezam lângă banda și „pescuiam” bucatile de lemn care veneau amestecate cu rumegusul spre gramada.
Puteai să stai acolo mult. Prea mult, după criteriile lui Miluta.
Pentru ca exista și varianta eficienta, mai apropiata și mult mai accesibila: zona în care erau pregatiti bustenii pentru prelucrare. De acolo se puteau culege cioate, bucati taiate de la capetele butucilor și cantitati mari de scoarta.
Mama și Miluta urau lemnele astea.
Cioatele intrau greu în soba, trebuiau sparte, ardeau mocnit și pocneau ca dracu’, iar dacă aveai vreun ochi al plitei scos sau usita sobei deschisa puteau arunca scantei direct în camera. Scoarta era și mai proasta: se consuma repede și lăsa în urma de cateva ori mai multa cenusa decât lemnul bun. Singurul avantaj era ca nu mai trebuia să ma strecor printre portari, paznici și câini, să intru în hala..
Numai ca acolo lucrau și unii dintre cei mai mari ghiolbani pe care ii intalneam prin Fabrica.
Erau adesea aceiasi oameni, sau același tip de oameni, pe care ii vedeam și prin spatele Alimentarelor. Fluierau după mine, ma luau peste picior, faceau mizerii de glume despre mama și despre ce se întâmpla acasă la noi și, pentru un copil care intelegea deja suficient cât să se simta umilit, aveau o plăcere deosebita să vada cât pot intinde batjocura înainte să plec.
La un moment dat m-au auzit cantand.
Nu mai știu ce fredonam și nici de ce, dar din ziua aceea descoperisera divertismentul.
— Ia canta, ma!
Alta data au vrut altceva, iar la un moment dat mi-au cerut Lambada, melodia care era atunci peste tot. Evident ca eu nu știam versurile adevarate. Cantam versiunea mea, intr-o limba inventata pe loc, cu niște sunete care nu insemnau absolut nimic, dar semanau suficient de mult cu melodia incat publicul meu să fie satisfacut.
Nu-i interesa dacă aveam voce. Ii interesa spectacolul. Și mai ales faptul ca spectacolul eram eu.
Așa m-au botezat: Lambada.
Porecla a iesit repede din Fabrica. O strigau după mine când ma vedeau, iar în poarta fabricii stateau de multe ori carutasii care asteptau clienți pentru transportul lemnelor de foc. Oameni cu ore intregi de pierdut, cai legati la carute și foarte putine variante de divertisment.
M-au preluat și ei.
— Ia uite, ma, Lambada!
Și gata. Dacă ma opreau, urma auditia.
Trebuia să cant, ei radeau, mai cereau o data, mai spuneau o prostie, ma mai tineau acolo și, după ce considerau ca spectacolul fusese suficient, trebuia să-i rog frumos să ma lase să plec, pentru ca eu chiar aveam treaba. Uneori tot circul dura cateva minute, alteori ma puteau tine enorm, iar mie începea să-mi fie frica nu de ei, ci de ora la care aveam să ajung acasă.
Dacă încercam să plec fără aprobarea lor, aparea biciul.
Unii doar il plesneau prin aer ca să ma sperie și se distrau când tresaream. Altii își permiteau câte o lovitura peste picioare, fund, spate sau unde nimereau. Stiau să
manuiasca biciul și, de regula, nu urmareau să ma raneasca serios; pentru ei totul era o gluma. Numai ca între „nu dau tare” și „nu doare” exista o diferenta pe care un copil o învăța foarte repede. Din când în când le scapa câte un sfichi suficient de bine plasat incat să sar în sus și să le ofer exact reactia pentru care faceau tot spectacolul.
Explicatia ca ma tinusera și batjocurisera carutasii nu-l impresiona pe Miluta. Dacă veneam după trei ore cu o plasa de lemne și încercam să spun ca iar ma oprisera la poarta, raspunsul era simplu:
— Du-te prin alta parte!
Exista, teoretic, și alta parte.
Numai ca varianta alternativa prin Serbanesti insemna să ocolesc pe la Complex și să sar un gard de vreo patru metri. Cu plasa goala era o aventura. La intoarcere, cu ea plina de lemne, devenea o problema prea mare pentru varsta mea, astfel incat, bagam prin gard câte un lemn, câte un lemn, apoi saream cu plasa goala, sau faceam ocolul prin spatele complexului, unde gardul era mai jos, dar ma fugareau cainii și preferam să ma apar cu plasa goala, însă drumul până la gardul prin care bagasem lemnele era de vreo 2-3 minute și nu de putine ori nu mai găseam niciun lemn din cele scoase prin gard
Cealalta varianta era pe Trecatoarea Tecuciului, ferindu-ma de haitele de câini care puteau avea și cateva zeci de animale, după care urcam pe digul canalului de fuga și trebuia să mai trec un gard inalt, din plasa și sârmă ghimpata.
Numai ca nici traseul acela nu ma scotea cu adevărat din raza carutasilor.
De pe dig treceam la poate o suta de metri de locul în care stateau ei și aproape niciodată nu reuseam să trec nevazut. Uneori se multumeau să ridice biciul și să strige după mine:
— Lăsa ca te prind eu!
Alteori nu mai strigau nimic. Se urcau în caruta și veneau.
Iar eu eram pe dig cu o plasa de lemne, fără prea multe variante de fuga. Dacă ma
prindeau acolo, jocul lor preferat era să ma apuce de mâini și de picioare, să ma ridice și să inceapa numaratoarea:
— Unu…
Eu incepeam să ma zbat.
— Doi…
Sub mine era canalul.
— Trei!
Și se prefaceau ca ma arunca în canal. Dar, din fericire, ma aruncau în partea opusa, unde era uscat,însă plin de buruieni, spini, gunoaie samd.
Pentru ei era o gluma de cateva minute intr-o zi plictisitoare. Pentru mine era o experienta traumatizanta.
În interiorul Fabricii mai existau și paznicii, cainii și interdictia tot mai serioasa de a ne plimba printre utilaje. Spre sfârșitul perioadei îmi amintesc și pocnituri despre care ni se spunea ca ar veni de la niște pusti cu sare care ma speriau teribil și lucru cert este ca existau zile în care ma întorceam fără lemne.
Poarta fusese imposibila, erau controale în fabrica etc, paznicii ma alungasera, carutasii ma tinusera prea mult sau pur și simplu n-avusesem noroc. Numai ca acasă motivul conta mult mai puțin decât rezultatul. Miluta voia foc în soba, iar dacă eu ma întorceam cu plasa goala, explicatiile despre portar, paznic, câini, carutasi sau Lambada nu incalzeau camera.
Și totuși ma întorceam.
A doua zi mergeam din nou, încercam iar la parchet, la rumegus, la cioate, la coji sau pe lângă oamenii care ma tineau să le cant, pentru ca viața noastra funcționa intr-un fel foarte simplu: dacă o soluție era periculoasa, umilitoare sau absurda, asta nu insemna ca renuntam la ea.
Insemna doar ca trebuia să devin mai bun la ea.
Dacă pentru școală eram Premiant, pentru fabrica eram Lambada. .
Cele doua titluri n-aveau să se anuleze niciodată.
Am fost, o vreme, amandoi.