Coronița

Cu câteva zile înainte de festivitatea de premiere începusem s-o bat la cap pe Nicoleta Pascalin cu întrebarea care devenise pentru mine mai importantă decât orice altceva se întâmpla în școală: dacă iau sau nu premiu. Învățasem bine tot anul, știam că aveam note mari și vedeam, desigur, felul în care se purta cu mine, dar asta nu mă împiedica să caut confirmarea de câte ori prindeam ocazia.

– Doamna, eu iau premiu?

-Îmi spunea doar ca trebuie să invat bine și să fiu ascultator. Era genul care te voia sprintand până la linia de finish.

Mai așteptam puțin, poate o prindeam într-un moment de slăbiciune, și încercam din nou.

Ea mă amâna, schimba vorba sau îmi dădea de înțeles să-mi văd de treabă. Acum îmi dau seama că probabil se distra teribil cu nerăbdarea mea, mai ales că pregătise lucrurile mult mai serios decât îmi puteam eu imagina. Cu o zi înainte de festivitate m-a vanat prin cartier și mi-a spus

-mâine dimineața la 7 vii la clasa. Să nu cumva să trebuiasca să vin după tine ca dau premiul altcuiva. Deci a fost pentru prima oara când mi-a spus, cu subinteles, ca sunt premiant. Miluta avea un radio pe recamier, Albatros, pe care-l pornea să asculte dimineața Matinalul. Când am auzit: “Aici Radio Romania Actualitati. Ora Exacta. A fost ora 7.” Am sarit ca ars din pat, mi-am luat uniforma și nu știu cum am făcut cu ce viteza am alergat ca în cateva minute eram în clasa. Privirea invatatoarei, satisfactia și bucuria ca ajunsesem le pastrez și astăzi în memorie ca pe unul dintre cele mai superbe tablouri portret.

Când am ajuns, școala era deja în agitația festivității. Se mutau mese, se aranjau lucruri prin curte, profesorii intrau și ieșeau, iar Pascalin m-a luat imediat în primire. Nu m-a trimis pur și simplu să mă pregătesc, pentru că, realist vorbind, nu prea aveam cu ce și nici cine să mă pregătească. M-a dus în toaleta profesorilor, m-a spălat, mi-a tăiat unghiile, m-a spălat pe cap, pe gât și pe urechi, apoi m-a îmbrăcat cu o cămașă albă, imaculata și atent calcata. Vazusem în clasa, pe catedra, flori și coronita superbe, pe care nu neapărat tinea să le vad, însă m-a liniștit rapid.

-sunt ale școlii.

E greu de explicat astăzi cât poate însemna pentru un copil simplul fapt că este curat, pieptănat și îmbrăcat într-o cămașă albă atunci când lucrurile astea nu fac parte din normalitatea lui. Nu mă uitam la mine ca la un copil sărac ajutat de învățătoare. Eram pur și simplu mândru de cum arătam și nerăbdător să înceapă odată festivitatea, iar Pascalin, care mă cunoștea deja suficient de bine, a avut grijă să nu-mi dea prea multă libertate înainte de eveniment. Dacă m-ar fi lăsat o jumătate de oră prin curtea școlii, probabil că reușeam să transform cămașa intr-o boarfa terfelita.

Mi-a dat și să mănânc, după care am mai repetat poezia pe care trebuia s-o spun. Cred că era „Șase pui și-o biată mamă”. O știam. O repetasem și cu Pascalin, și singur, iar înainte să ies în fața tuturor nu aveam nici cel mai mic motiv să cred că poezia va deveni problema zilei.

Când ne-am aliniat în curte, însă, am început să înțeleg că pentru Pascalin ziua aceea însemna ceva mai mult decât o serbare de sfârșit de an. Era prima festivitate pentru amandoi! A mea ca elev, a ei ca invatator. Curtea școlii era plină de copii, părinți, bunici și profesori, cu flori, haine bune și toată agitația aceea de familie în care fiecare venise să-și vadă copilul premiat sau măcar terminând încă un an.

Pascalin m-a pus primul în rândul clasei I A.

Gestul pare banal dacă nu cunoști lumea școlii de atunci. De la clasa a doua în sus, primii din rând erau copiii importanți ai școlii, șefi de clasă, șefi de detașament, pionieri cu șnururi și funcții care, în universul acela, aveau o seriozitate aproape militară. În clasa întâi nu primeai încă asemenea grade, așa că eu nu aveam nici șnur, nici funcție, nici vreun însemn care să justifice vizual de ce eram aliniat cu ei.

Eram acolo pentru că Pascalin mă pusese acolo.

Master, în cămașă albă și bască, era aliniat cu elitele școlii.

Și se vedea foarte bine că nu tuturor le convenea.

La aproape opt ani poate că nu înțelegeam toate mecanismele prin care adulții hotărăsc cine merită să fie în față și cine trebuie ținut cât mai în spate, dar privirile le înțelegeam. Mă cunoșteau. Copiii mă văzuseră prin cartiere, părinții mă văzuseră în autobuze sau lângă tomberoane, iar în școala aceea probabil că nu era mare secret ce făceam eu și Adrian după cursuri. Eram băieții care strângeau sticle și borcane din gunoaie, iar asta se simțea și la propriu: mirosul de gunoi vechi și fermentat intra în haine, în păr și în piele într-un fel în care nu-l convingeai să dispară doar fiindcă aveai chef să urci într-un autobuz.

Nu-mi amintesc milă din partea oamenilor.

Îmi amintesc mai degrabă silă.

Și acum copilul acela, gunoierul pe care îl recunoșteai uneori înainte să ajungă lângă tine, stătea primul în rând, la același nivel cu copiii care își reprezentau clasele, părinți veniți la festivitate și toate semnele vizibile ale unei copilării normale. Dacă ai fi întrebat atunci o parte dintre adulții din curte unde ar fi trebuit să stau, bănuiesc că ultima bancă și ultimul loc din rând li s-ar fi părut mult mai potrivite.

Pascalin nu le ceruse părerea.

Din fericire, momentul pentru care Pascalin mă pregătise cu adevărat abia urma.

La un moment dat, directorul școlii, după intonarea imnului “trei culori” a luat microfonul și a început în limba oficială a vremii, cu formulele pe care le auzeai peste tot:

— Stimați părinți, stimați tovarăși învățători și stimate tovarășe învățătoare, am deosebita plăcere să o invit la microfon pe tovarășa învățătoare Pascalin Nicoleta.

Pascalin s-a ridicat, a luat microfonul și a spus:

— Am deosebita plăcere și onoare să înmânez Premiul Întâi și titlul de Premiant al Școlii elevului clasei I A, Paraschiv Marius-Cornel.

Profesorii au început să aplaude. Aplauda Pascalin, aplaudau colegii ei, aplauda directorul, iar eu vedeam în zona părinților exact reacția pe care, peste ani, aveam s-o pot traduce mai bine decât atunci: stupoare.

Ăsta?

Gunoierul?

Copilul murdar care le împuțea autobuzul când se urca împreună cu fratele lui și cu plasele de sticle?

Nu pot pretinde că știu ce gândea fiecare om din curtea aceea și nici n-aș pune astăzi propoziții în capul unor oameni pe care nu-i mai știu, dar diferența dintre felul în care mă priveau profesorii și felul în care mă priveau mulți dintre părinți era suficient de limpede chiar și pentru copilul de opt ani. Ceva nu se potrivea. În mintea lor, probabil, copilul din gunoaie și copilul care trebuia să fie premiantul școlii nu puteau fi aceeași persoană.

Am ieșit din rând și m-am dus către Pascalin cu o combinație greu de separat de fericire, mândrie și jenă față de toți ochii care mă urmăreau. Coronița pe care mi-a pus-o pe cap era făcută chiar de ea, din flori naturale, împletite pentru mine și potrivite exact pe capul meu. Am primit cărțile, diploma pentru Premiul I și distincția de care eram atât de mândru, iar pentru câteva minute copilul care intrase în școală murdar, care răspundea neîntrebat la toate întrebările și pe care Pascalin trebuia să-l țină ocupat cu reviste ca să mai poată lucra și cu ceilalți era, oficial, premiantul școlii.

Nu cred că mă gândeam atunci la nedreptate socială, la sărăcie sau la vreo victorie asupra prejudecăților. Eram un copil și eram pur și simplu fericit. Voiam să arăt tuturor ce primisem, așa că, după festivitate, am fugit acasă cu cărțile, diplomele și coronița.

Mama era acolo, gatea la soba.

I le-am arătat, m-am dat mare cât am putut și am plecat din nou. Nu-mi amintesc vreo scenă spectaculoasă în care să mă fi strâns în brațe sau alte cacaturi emotionale pe care nu le făcuse vreodată înainte. Sincer vorbind, nu-mi aduc astăzi aminte de vreo imbratisare cu mama. Miluță nici măcar nu era acasă; mersese la festivitatea propriilor copii, împreună cu fosta lui soție.

Am stat vreo jumătate de ora ca pe ace, am infulecat ce ne pusese mama în “blid” și peste alte cateva minute eram în autobuzul 7, cu coronița pe cap, cărțile și diplomele după mine.

Până la capat, în Centru. Din centru am schimbat linia, apoi am mai luat una și încă una, fără să am vreo destinație anume și fără să-mi trebuiască vreuna. Nu mă duceam undeva.

Mă plimbam.

Și mă arătam.

Transportul în comun din Bacău mă cunoștea bine. Nu cred că exista linie pe care să nu fi circulat cu Adrian după sticle și nici casierită care să nu ne fi văzut măcar de câteva ori.

Eram greu de confundat, nu numai din cauza plaselor și a felului în care arătam, ci mai ales din cauza mirosului greu, ascuțit, de gunoi vechi și fermentat care emana din sticlele extrase de pe fundul containerelor și, dar și din hainele lipite de piele și nedesprinse cu saptamanile. Printre călători nu eram cu mult mai anonim; destui mă văzuseră prin cartiere sau mă întâlniseră în autobuze și știau foarte bine cine sunt.

Numai că în ziua aceea eram spălat, pieptănat, cu o cămașă albă pe mine și cu o coroniță de flori pe cap. Nu mai stateau atât de perfect pe mine, ca nu mai era Pascalin prin preajma. Imagine me 🙂 Una dintre casierite a fost atât de încântată de mine, încât a început să le povestească oamenilor cine sunt și ce făcusem. Mă știa din celelalte zile, când mă urcam murdar, cu plasele după mine, și tocmai de aceea parcă era și mai mândră acum. Le spunea că eu sunt băiatul care umblă după sticle, că mă vede prin toate autobuzele și că astăzi luasem Premiul I, ba chiar fusesem declarat premiantul școlii.

Pentru prima dată, povestea mea era spusă în autobuz fără ca eu să fiu problema din ea.

Femeia mi-a dat trei lei. Alti oameni i-au urmat exemplul, câte un leu, câte doi, ba chiar câte cinci lei. Deși nu asta era scopul meu! Atata doar ca oamenii aceia au simțit mai puternic decât mama mea ca merit ceva, un premiu pe care nu-l primisem acasă, și care nu era premiul parintilor, era Premiul Calatorilor, sau Premiul Publicului. Cred ca asta m-a smult din casa și m-a aruncat în autobuzul 7, ceea ce unii pot numi astăzi VALIDARE, eu numeam apreciere, pe care acasă nu o obtineam, chiar și cu norma de sticle indeplinita.

Banii și aprecierea oamenilor din autobuz au fost wow, însă pe termen lung, obtinusem “abonamentul” pe toate liniile: din ziua aceea “casieritele” autobuzelor nu m-au mai alungat niciodată din autobuz. Până atunci se mai întâmplase să fiu dat jos, uneori împins spre ușă sau gonit cu coada de mătură de casierite, pentru că eram murdar, miroseam și ocupam spațiul cu plasele mele de sticle. În ziua aceea, lucrurile se schimbasera. În loc să ma dea jos, casiera povestea calatorilor:

-Este premiantul școlii!

Călătorii mă întrebau unde sunt părinții, de ce mă plimb singur, iar eu mă înroșeam și răspundeam cu cea mai respectabilă variantă de familie pe care o puteam produce:

— Mama și tata sunt acasă. Fac mâncare.

Unele casierite știau foarte bine că nu asta era întreaga poveste. Ne văzuseră prea des pe mine și pe Adrian și probabil înțelegeau mai bine decât mulți adulți din jur ce însemnau plasele acelea. Dar în ziua respectivă nimeni nu părea să aibă chef să-mi strice bucuria, iar eu am continuat să schimb autobuzele și să mă plimb prin oraș, fără să mă grăbesc să ajung nicăieri.

Abia mult mai târziu am înțeles de ce cred că am făcut asta.

La festivitate, Pascalin fusese mândră de mine, profesorii mă aplaudaseră și pentru câteva minute o școală întreagă îmi spusese că valoram ceva, însă după terminarea serbării fiecare copil plecase cu părinții, bunicii sau frații lui. Eu mă întorsesem acasă, îmi arătasem premiile mamei, mă lăudasem și, după câteva minute, nu mai aveam cu cine să continui bucuria.

Așa că mi-am luat coronița și am dus-o în oraș.

M-am plimbat cu ea prin autobuze, dintr-un capăt al Bacăului în altul, iar oamenii mă întrebau, casieritele mă lăudau și câte cineva spunea celorlalți ce făcusem. Probabil că nu căutam transport și nici măcar distracție; fără să știu, căutam oameni care să mai fie puțin mândri de mine, fiindcă ziua aceea era prea importantă ca să se termine după câteva minute petrecute acasă.

Și am prelungit-o cât am putut.

Pentru o zi întreagă, în autobuzele în care oamenii mă recunoșteau de obicei după mirosul de gunoi, purtam cămașă albă, cărți sub braț și o coroniță de flori împletită de Nicoleta Pascalin.

Iar când se uitau la mine, înainte să vadă gunoierul, vedeau premiantul școlii.

Următorul fragment publicat – Eu aveam coroniță

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *