Puterea de a (te) ierta

Dacă as avea câte o zi de liniște și bucurie pentru fiecare greșeală pentru care am fost iertat, tot restul vieții mele ar fi un vis. Ce pacat ca le-am avut, fără să trăiesc acest vis.

Dacă as mai avea câte o zi de liniște și bucurie pentru fiecare greșeală pentru care am fost iertat, tot restul vieții mele ar fi un vis.

Din pacate, egoul, mintea mereu preocupata de greselile trecutului, povara neiertarii, grija zilei de mâine, dar și multe nimicuri pe care le-am transformat în drame au făcut ca aceste acte de bunătate și iertare să treaca pe lângă noi neobservate, voit ignorate sau considerate firesti, for granted și deloc pretuite.

Asta am fost eu. Din toate cele mentionate, am avut câte puțin. Sau mai mult, din toate.

Am avut nevoie să ma ridic cât mai sus și, de multe ori, să cad sau să ma arunc de acolo. Căci acel foarte mult, mult mai mult decât mi-ar fi trebuit sau as fi meritat, nu a făcut decât să scoata la iveala goluri și, paradoxal, neajunsuri, frustrari, stari de anxietate și depresie.

Am avut nevoie de toate astea ca să îmi dau seama cât de grea este povara neiertarii, pe care multi dintre noi alegem să o purtam doar pentru ca egoul ne este mai puternic decât sufletul și orgoliile mai puternice decât dragostea.

Din cauza acestora, nu doar ca am ranit și indepartat de lângă mine oameni buni, dar am trăit cu gandul la ziua în care karma le va rasplati „rautatea”. Unora, viața chiar le-a rasplatit bunătatea, dragostea și rabdarea cu mine, dar am gândit tot timpul ca până și karma e o curva, deși făcuse dreptate de fiecare data.

Astăzi, când drumul meu s-a schimbat, când ura, invidia, gelozia, egoismul și neiertarea fac parte din trecutul meu atât de nefericit, incep să înțeleg cât de ușor și cât de plăcut este să ierți și să fii iertat, să pretuiesti iertarea, fie ca ierți sau esti iertat. Totul pare ușor, totul pare posibil.

În viața mea au fost oameni pe care i-am urât foarte tare. Nu din adancul sufletului meu, căci acolo erau bunătatea, iertarea și bucuria care ma fericesc azi. I-am urât din adancul firii mele, prizonier al mecanismelor, capcanelor și traumelor copilariei, de care nu reuseam să ma lepad, și alegeam să car aceasta povara, crezand ca astfel sunt sau voi deveni mai bun decât ei. Cât de greșit!

Azi mi-am iertat parintii. Chiar dacă tatăl meu m-a aruncat intr-o familie unde eram obligat să spun mama și tata unor oameni care m-au exploatat și m-au supus abuzurilor întreagă copilărie… chiar dacă mama mea, probabil la randu-i prizoniera acelorasi mecanisme și capcane, a ales să își iubeasca mai mult stilul de viața, plin de vicii și extrem de toxic, nu a fost vina mea! Nu eu trebuia să duc aceasta povara a greselilor lor. Ar fi trebuit să le mulțumesc ca m-au învățat cum să supravietuiesc fără ei.

Nu-i iubesc. Nu pot.

Nu-i consider parintii mei. Nu pot.

Nu-i respect. Nu pot.

Dar i-am iertat. Le cer și îmi cer iertare ca nu i-am iertat mai demult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *