Nu trebuie să fi trăit viața mea ca să te bucuri de a ta

Chiar dacă imbratisez cu entuziasm drumul schimbarii pe care am pornit în ultima vreme, chiar dacă incerc să renunt la unele dintre mecanismele de supravietuire dezvoltate în copilărie

Persoana cu casca de protectie langa un vehicul off-road, intr-un peisaj montan.

Chiar dacă imbratisez cu entuziasm drumul schimbarii pe care am pornit în ultima vreme, chiar dacă incerc să renunt la unele dintre mecanismele de supravietuire dezvoltate în copilărie, mecanisme care m-au urmarit și m-au influentat până la varsta de astăzi, exista un lucru pe care nu vreau să-l schimb și la care nu vreau să renunt: recunoștință fata de copilul care am fost.

Sunt recunoscător copilariei mele. Nu pentru abuzurile, violenta, alcoolul, neglijenta sau mizeria prin care am trecut, ci pentru ca, în mijlocul tuturor acestor lucruri, am învățat să supravietuiesc. Am învățat să cresc fără ajutorul parintilor, să ma descurc, să ma ridic și să merg mai departe. Copilaria aceea a făcut din mine un luptator, un om care a învățat foarte devreme ca, dacă nu se ridica singur, s-ar putea să nu vina nimeni să-l ridice.

Și, pentru foarte multa vreme, am considerat ca acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le pot transmite și altora.

Când intalneam oameni care treceau prin momente dificile ale vieții, prin depresie, anxietate, epuizare, lipsa de motivatie sau dezamagiri, aveam uneori tendinta să-i duc, macar cu povestea, acolo de unde vin eu. În copilaria mea. Printre abuzuri, violenta, alcool, neglijenta și toate celelalte mizerii pe care le-am cunoscut.

Nu o faceam ca să ma laud cu suferință mea, ci pentru a le arata unde poate începe o viața și unde poate ajunge. Pentru a le spune ca eu, atunci, în mijlocul acelor nenorociri, nu am găsit un motiv să renunt la viața, să ma autodistrug sau să incetez să mai sper. Și, dacă eu am putut să trec prin toate acelea, de ce n-ar putea și ei să depaseasca problemele cu care se confrunta astăzi?

Numai ca aici intervine ceva ce am început să înțeleg abia în ultima vreme.

Suferință nu este o competitie.

Nu exista un clasament al nenorocirilor care să stabileasca cine are dreptul să sufere și cine nu. Nu exista un prag al durerii sub care un om ar trebui să se rusineze pentru ca este trist, deprimat sau coplesit de propria viața.

Ceea ce pentru mine poate parea o problema minora, pentru altcineva poate fi o povara aproape imposibil de dus. Și invers. Fiecare om vine cu propria copilărie, cu propriile experiente, cu propriile rani și mecanisme de supravietuire. Fiecare om percepe și gestioneaza durerea în felul lui.

Iar faptul ca eu am supravietuit unei copilarii cumplite nu îmi da dreptul să-i spun altuia ca suferință lui este mai puțin importanta. Așa cum nici faptul ca am fost un luptator nu inseamna ca am stiut întotdeauna să trăiesc în pace cu mine.

Dimpotrivă, astăzi înțeleg ca unele dintre mecanismele care m-au ajutat să supravietuiesc au ajuns, cu timpul, să-mi fie o povara.

Și poate ca aici este una dintre cele mai importante descoperiri ale mele: nu tot ceea ce te-a salvat candva îți mai face bine astăzi.

În ultima vreme am început să fac pace cu mine, cu trecutul meu și, intr-o anumita masura, cu oamenii care au făcut parte din el. Nu pentru ca trecutul ar fi devenit mai frumos sau pentru ca lucrurile care mi s-au întâmplat ar fi fost mai puțin grave, ci pentru ca am înțeles ca nu vreau să-mi mai petrec prezentul purtand permanent poverile trecutului.

Am început să iert. Și, acolo unde am simțit nevoia, le-am spus oamenilor ca i-am iertat.

Nu pentru a primi scuze, explicatii sau recunoștință. Nici macar pentru a primi un răspuns. Ci pentru mine. Pentru liniștea mea.

Am descoperit ca pot ierta un om fără să-i justific faptele, fără să uit ce mi-a făcut și fără să fie obligatoriu să-l primesc din nou în viața mea.

Și asta m-a eliberat de o povara pe care, până nu demult, nici macar nu realizam cât de mult o caram.

Dacă ar fi să transmit ceva oamenilor care trec astăzi prin perioade dificile, cred ca i-as indemna, înainte de toate, să incerce să se elibereze de lucrurile care ii apasa. Nu să fuga de responsabilitati, nu să ignore problemele și nici să pretinda ca totul este minunat atunci când nu este.

Ci să inteleaga ca nu trebuie să traiasca fiecare problema ca și cum aceea ar fi întreagă lor viața.

Problemele financiare pot trece. Problemele de cuplu se pot rezolva sau relatiile se pot incheia. Copiii cresc, iar dificultatile de astăzi se vor transforma în alte provocari. Oboseala poate fi depasita, unele probleme de sănătate se pot vindeca, iar altele ne pot învăța să traim diferit.

Nu toate problemele dispar. Nu toate ranile se vindeca așa cum ne-am dori. Dar nici viața nu rămâne pentru totdeauna așa cum este astăzi.

Și aceasta va trece.

Sunt patru cuvinte care au început să insemne enorm pentru mine.

La fel cum am început să înțeleg cât de multa energie consumam judecand, opunand rezistenta și atasandu-ne de lucruri, oameni, asteptari și situații pe care, de cele mai multe ori, nici macar nu le putem controla.

Nu tot ceea ce spun oamenii despre noi este adevărat. Nu tot ceea ce spun oamenii conteaza. Nu tot ceea ce ne învăța trebuie să învățam și nu tot ceea ce ne cer trebuie să facem.

Avem dreptul să alegem ce pastram din relatiile noastre și ce lăsam în urma. Avem dreptul să ne apropiem de oamenii cu care simtim ca exista o legatura autentica, de oamenii care ne înțeleg, care ne respecta și lângă care nu trebuie să demonstram permanent ceva.

Și avem dreptul să ne indepartam de oamenii care ne fac rău, chiar dacă impartasim cu ei hobby-uri, obiceiuri, vicii sau amintiri frumoase.

Am început să cred ca viața nu trebuie traita permanent cu gandul la ceea ce vor spune ceilalți, la ceea ce ar trebui să fim sau la ceea ce se asteapta de la noi. Avem nevoie și de luciditate, și de responsabilitate, dar și de curajul de a asculta ceea ce simtim în momentul prezent, fără să lăsam fiecare decizie să fie luata exclusiv de frica.

Și, mai ales, am început să cred ca trebuie să fim mai buni.

Ceea ce, în cazul meu, este aproape un paradox.

Pentru ca eu am fost multa vreme omul care considera ca, atunci când cineva cade, cea mai eficienta metoda de a-l pune din nou pe picioare este să-i administrezi cateva suturi zdravene în cur. Metaforic vorbind, bineînțeles.

Am crezut în fermitate, în responsabilitate, în vointa, în puterea de a te ridica singur și de a merge mai departe, indiferent de imprejurari. Și încă mai cred în multe dintre aceste lucruri.

Numai ca incep să înțeleg ca nu toți oamenii au nevoie de un sut în cur. Unii au nevoie să fie ascultati. Altii au nevoie să fie intelesi, să primeasca ajutor sau, pur și simplu, să aiba lângă ei un om care nu-i judeca pentru faptul ca, în momentul acela, nu mai pot.

Nu vreau să devin nici melodramatic, nici siropos, nici omul care plange la fiecare suferință a altcuiva. Nu cred ca empatia inseamna să suferi neapărat alaturi de fiecare om pe care incerci să-l ajuti. Dar nici fermitatea nu trebuie confundata cu raceala, așa cum nici puterea nu trebuie confundata cu lipsa sentimentelor.

Cred ca echilibrul este undeva la mijloc. Să poți fi ferm fără să fii crud, să poți fi empatic fără să fii coplesit și să poți ajuta un om fără să-i impui propria ta poveste ca model de supravietuire.

Și mai cred ca, uneori, ajutorul de care avem nevoie este mai mult decât o incurajare sau un sfat. Poate fi sprijinul unui apropiat, al unui psihoterapeut sau al unui medic. Să ceri acest ajutor nu inseamna să fii mai puțin puternic.

Dacă ar fi să ma intorc astăzi la copilul care am fost, nu i-as spune ca trebuie să fie și mai puternic. A fost suficient de puternic. Poate mult prea puternic pentru varsta lui.

I-as spune ca nu mai trebuie să lupte tot timpul. Ca nu mai trebuie să demonstreze nimanui ca poate supravietui. Ca are voie să oboseasca, să fie vulnerabil, să se bucure de lucruri simple și să primeasca ajutor.

Iar dacă ar fi să le transmit ceva oamenilor care trec acum prin momente grele, nu le-as mai spune ca eu am trecut prin lucruri mult mai rele și am supravietuit.

Le-as spune ca le înțeleg dreptul de a suferi, chiar dacă nu le înțeleg întotdeauna suferință.

Ca nu trebuie să fi trăit viața mea pentru ca durerea lor să fie reala.

Și ca nu trebuie să devina niște luptatori neinfricati pentru a merita o viața frumoasă.

Poate ca, după o viața în care am învățat să supravietuiesc, abia acum incep să invat ceva ce nimeni nu m-a învățat în copilărie.

Să trăiesc fără să mai fiu permanent în lupta cu viața.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *