M-am hotarat!

În primăvara lui 2021, influențat, pe fondul unor neîmpliniri etc., dar și pentru a elimina din viața mea aceste frecvente mustrări — „vorbești fără să știi” —, am decis că e timpul să merg la biserică, să umplu acel gol, să „îmi dau șansa” de a mă apropia de Dumnezeu.

M-a luat destinul de pe Tinder și m-a dus la BBSO (Biserica Baptistă Speranța Oradea), unde aveam să înțeleg, în sfârșit, definiția omului perfid, îmbrăcat în straie elegante, îngrijit și atent la detalii. Yet, în parametrii decenți ai pocăinței.

Părea că zâmbetele, îmbrățișările și falsa lor empatie mă cuceriseră, sau cel puțin așa credea persoana căreia îi promisesem că voi încerca, de dragul relației noastre, cumva condiționată de acest lucru. Probabil Duhul Sfânt o trimisese să salveze un suflet rătăcit.

Nu m-am regăsit niciodată în prefăcătoriile lor, nu am dat niciodată doi bani pe bunătatea și credința lor închipuită. Rătăcitul din mine vedea perfect omul ipocrit, fățarnic și profitor din spatele acestor măști de cucerire. Însă promisiunea era promisiune și trebuia respectată. Partenera mea, încercând să își demonstreze loialitatea și eforturile de a deveni un pocăit exemplar, mă prezentase „cremei” ca fiind un „trofeu rătăcit” adus de ea pe Calea Dreaptă, care urma să devină membru activ și cotizant al bisericii. De ăștia era mare nevoie acolo.

Mirosind a „fraier cu bani”, am atras ușor atenția și interesul „elitei”; în scurt timp, ajunsesem acolo unde cei care veneau doar pentru Dumnezeu nu ajunseseră nici după ani de credință și loialitate față de biserică, exprimate prin mărunțiș strecurat cu pumn cu tot în „colectă”, să nu se vadă suma, ci implicarea.

Azi o mică donație, mâine niște zile de „voluntariat”, mici reparații, montaje, curățenie, muncă pe ici, pe colo… naveta săptămânală Cluj-Oradea, pentru „program” și activități de îndobitocire religioasă, denumită Cateheză. În paralel, făceam și „studiu biblic”, într-un grup din care făceam parte în mod excepțional, pentru că din aceste grupuri se spune că fac parte doar membrii bisericii, iar la ce membri erau în grupul acela, trebuia să fii mai mult decât credincios, membru și „botezat”. Eu nu eram niciuna dintre ele, bașca mai trăiam și în „curvie” cu partenera deja însărcinată. Îmi acceptau până și brainstorming-ul pe teme biblice și nu-i ca și cum venea din partea unui creștin, credincios, botezat, membru sau alt statut care mă lega de biserică. Venea de la un drac necesar.

Aflând că am un apartament în Cluj, cabană, câteva mașini și suficiente zerouri în cont, Marcel, unul din căpeteniile bisericii, lider de grup, copastor (zic bine?), care predica adeseori în locul pastorului, m-a abordat elegant:

— Marius, la cine îți faci tu asigurările auto, de locuință etc.? Nu le muți la mine?

Eu am un broker care de ani de zile se ocupă de asigurările mele și niciodată nu am avut vreun motiv să-l schimb. I-am promis, insă, că o voi face gradual: atunci când expiră o poliță, o reînnoiesc la el.

— Să-mi trimiți documentele, talonul etc. Te anunț eu când expiră!

Tipul încerca să mă smulgă în portofoliul său. I le-am trimis.

Am participat la mai multe cursuri de „perfecționare baptistă”, printre care „M-am hotărât”, curs de cateheză, necesar pentru botez, dar și alte programe specifice de îndobitocire religioasă. Cursul de cateheză se ținea separat, la etaj, într-un șantier, într-o cameră obscură, fără geamuri, fără căldură și fără niciun fel de aerisire, la care ajungeai aventurându-te printr-un șantier, cu scări fără balustrade și printre multe donații inutile, precum mobilier, cărți, haine și jucării „depozitate” printre mormane de moloz și materiale de construcții. Cursul acela „M-am hotărât” era unul atât de absurd, că orice om normal, după fiecare prezenta avea nevoie de aer și să prețuiască viața în „lume”. Eu însă nu credeam în nimic, nu simțeam nimic și prin viață trecusem prin tot felul de încercări și situații, încât să nu mă sufoce cursurile lor teologice predate de Marcel & Co.

Nici n-au contat absențele, nici ale mele, nici ale altor „cursanți”. N-a contat nici că unii dintre participanți s-au înscris la curs cu câteva zile înainte de încheierea sesiunii, căci, la finalul acesteia, eram cu toții “admiși”, gata de Botez. Ni se luau măsurile pentru tricourile albe, personalizate, ni se luau „duble” pentru mărturisirea video din ziua Botezului.

Un eveniment pus la punct până la ultimele detalii; trebuia să pară totul perfect spectaculos. Nicio filmare, niciun detaliu din debaraua obscură în care „ne-am hotărât”.

Cu doar câteva zile înainte de botez, am renunțat. Trecusem prin toate cursurile, pregătirile și aveam să fiu atracția evenimentului: prostul cu bani, rătăcit și, în sfârșit, botezat! Atâta doar că „M-am hotărât”, de fapt, mi-a întărit convingerile că locul meu nu este acolo și că credința într-un Dumnezeu vine din suflet, din simțurile fiecăruia și nu se dobândește nici prin cursuri, nici prin educație și cu atât mai puțin prin îndobitocire. Toate astea te pot face religios, însă credința, pentru mine, înseamnă altceva. Cred în Ceva. Acel Ceva există acolo și pentru mine, fără nume, reguli și dogme. Tocmai de aceea am simțit că credința mea este mai puternică decât religia lor. Dar, pentru ei, se putea și fără Botez, poate ma hotăram la următorul. Oricum, după cum aveau și ei să recunoască,
Botezul te face membru al bisericii, nu și credincios. Cred că a fost singurul moment în care am fost perfect aliniați.

Am fost în continuare acceptat pe-acolo, mai ales că au avut mare nevoie de voluntari care să ajute la finalizarea lucrărilor la Campus; or, două perechi de mâini erau întotdeauna binevenite. Țin minte că, în februarie 2022, când au invadat rușii Ucraina, holul Campusului devenise un soi de zonă de triere pentru refugiații care alegeau să plece mai departe din România. De căratul bagajelor, transport, dus-adus, servirea cu alimente, ceaiuri și alte servicii tipice se ocupau voluntarii „necalificați”; am fost acolo și 4 nopți la rând, ajunsesem să car bagajele într-un picior, dar mă bucuram că ajutam acolo unde era nevoie. Elitele apăreau pe acolo când se anunțau televiziuni sau influenceri, doar cât să vadă publicul ce fac EI.

Într-o zi, pe când eram la birou, în Cluj, mă sună Marcel. Mă ia protocolar, cu binecuvântări, vorbe de bine, sfaturi etc. L-am mirosit că îmi va cere ceva și, deși părea ca un lăutar din acela libidinos, căruia îi dai ceva să plece de la masă, nu mi-am permis să-l întrerup. După ce își termină introducerea, trece la subiect:

— Marius, nu ne faci o donație? îmi cerea bani în numele bisericii.

— Avem nevoie de o orgă nouă, că cea pe care o avem acum este a lui Marcel (altu’) și ne-ar mai trebui vreo 3.000 de lei.

Nu era o sumă de neglijat, dar niciun efort financiar colosal nu era, așa că i-am cerut informațiile ca să-i transfer toată suma.

— Nu, Marius. Când vii la Studiu, mi-i aduci cash, te rog?

— Bine, Marcel. Așa facem.

Ajung la Oradea, mergem acasă la unul dintre membrii elitei. Marcel era și el acolo. Cum mă vede, vine glonț spre mine și, până să apuc să scot eu plicul să i-l întind, mi-l înșfacă înainte să apuce careva să vadă și iese în grabă pe ușă. Am rămas fazan. „Adică nenea ăsta vine și îmi smulge banii din mână, nu tu mulțumesc, nu tu futu-te-n gură, îmi ia banii și mă lasă ca la dentist?” Am vrut să ies după el, dar și-ar fi dat seama ceilalți și nu am vrut să creez o scenă; poate înțelesesem eu greșit gestul…

Se întoarce după vreo câteva minute cu niște broșuri și, până să apuc eu să-l întreb ce-a fost faza de mai devreme, mă bagă rapid în „ședință”, îmi explică ce trebuie să fac de pe ele, cum, cât… Era metoda clasică de a pune batista pe țambal. N-am înțeles, am rămas în continuare nedumerit, dar zic: lasă, dacă nu își găsește un moment să îmi mulțumească, Domnul se va îndura să îmi răsplătească efortul, măcar cu un mulțumesc. De la Domnul o fi venit, într-un fel sau altul; de la Marcel, nici până azi. Și am aflat de ce:

Stând la o cafea cu unul dintre membri, povestind despre ce se mai întâmplă prin biserică, ce se mai face, care, cum, îmi spune tipul:

— M-a sunat Marcel să mă întrebe dacă aș putea să fac o donație, că ar mai fi nevoie de 3.000 de lei.

Îl întreb când l-a sunat să-l întrebe.

— Zilele trecute, m-a sunat când eram la serviciu.

Marcel îl sunase pe tip după vreo două săptămâni de când i-am dat întreaga sumă de care spunea că are nevoie, iar el continua să sune ca să „completeze suma”.

Am simțit că mi se întoarce stomacul și, din ziua aceea, nu am mai vrut să am de-a face cu tipul ăsta. Mi-am dat seama că mă înșelase. Pentru că eram cumva apropiat de ceilalți, care, exceptând faptul că mai trăgeau la măsea, mult peste măsură, când veneau la noi la cabană sau îi mai luam pe trasee off-road, erau oameni tare cumsecade și n-am vrut să stric prietenia cu ei, iscând un scandal.

Cu toate astea, după o vreme, îl văd pe Sonea (pastorul) în Polus (Vivo!) la Cluj și parcă cineva mă trăgea de mânecă să merg să-i spun pățania cu Marcel. Era însă cu familia și nu mi-am permis să-l abordez. Însă, când am ajuns acasă, i-am scris un mesaj în care îmi exprimam dezamăgirea și dezgustul față de astfel de practici și i-am cerut să îmi spună dacă există o chitanță prin contabilitate, căci eu nu primisem una. Nu mai văzusem atâta falsă indignare și ipocrizie de la votul pensiilor speciale. A revenit după ceva timp cu un ordin de plată — mototolit și îndreptat, să pară cumva luat din arhivă — din partea lui Marcel: DONAȚIE către biserică. Surpriză, însă: data emiterii era vizibilă și era fix data în care discutasem cu Sonea.

Adică lucrurile stăteau cam așa: prins cu mâța-n sac, Marcel al nostru dă fuga la bancă și „donează” frumușel suma în contul băncii, din contul său personal. Adevăratul donator rămânea doar cu satisfacția că banii au ajuns, într-un final, acolo unde se pretindea că este nevoie. M-am simțit insultat! Cum adică?! Eu donez banii, iar Marcel, după muuulte luni și doar pentru că a fost prins cu mâța-n sac, transferă banii bisericii, ca donator?! Eram decis să nu las lucrurile așa.

Îi explic lui Sonea că aceea nu este chitanța care, firesc, trebuia să mi se dea la momentul donației, îi reamintesc că acela este un ordin de plată emis în ziua discuției noastre, în care nici măcar nu este menționat, așa, de ochii lumii, „donație de la X, pentru Y, cu scopul Z”. Ca să o scalde, Sonea mă asigură că el nu știe cum stau lucrurile astea, nu se pricepe la contabilitate și că va căuta mai departe explicații.

I-am tăiat-o scurt:

— Uite cum stă treaba: în lipsa unei chitanțe, datată cel puțin în proximitatea datei în care s-a făcut donația, vă rog să-i mulțumiți Domnului și lui Marcel pentru generozitate, iar mie să îmi dați banii înapoi.

În câteva ore, am primit în cont 3.000 de lei de la Marcel.