Erau sase monede: 15 bani, 25 de bani, 50 de bani, 1 leu, 3 lei si 5 lei. 9 lei si 90 de bani in total.
Jocul era simplu. El arata cate o moneda, iar noi trebuia sa-i recunoastem valoarea. Din cate imi amintesc, incepea cu cea mai mica si urca pana la cea de 5 lei, iar cine raspundea corect si repede punea mana pe ea. Nu imi explic nici astazi cum de am ghicit atunci valorile tuturor monedelor, la varsta de patru ani. Probabil le mai vazusem si, cum faceam cu multe lucruri care imi atrageau atentia, le memorasem fara sa-mi explice cineva mare lucru. Cert este ca le-am recunoscut si adjudecat pe toate, una cate una.
Am impresionat si le-am atras tuturor atentia, mai ales „bunicului”, insa nu si mamei. Vremurile, locurile si mediul in care imi etalam inteligenta nu ma lasau sa par altceva decat „dat dracului”.
Am trait cu atata mandrie cu eticheta de „tigan dat dracului” peste patru decenii, pana cand omul din casa mea, intr-o criza de nervi, a decis sa-mi schimbe eticheta cu una ceva mai clinica: „tigan autist”, dovedind, inca o data, ca societatea nu inceteaza sa ma eticheteze. Doar isi schimba vocabularul.
Fragment din romanul „Ce noroc am avut cu mine – Master”