Intr-o zi, eram in rondul de la Dr. Aroneanu, locul in care stationau autobuzele liniilor 1, 18, 22 si 30, care tocmai isi terminasera traseele si urmau sa le reia din statia de vizavi.
Rondul era imprejmuit de un drum ingust, pavat cu piatra cubica, pe care trecea foarte rar cate o masina venita din zona Pasajului Telefoanelor, incercand sa ajunga pe Bulevardul 9 Mai.
Cred ca acum, in locul acela, isi are sediul o banca.
Incercand sa prind autobuzul, am traversat straduta in diagonala, ca un capcaun impiedicat, alergand in zig-zag, fara sa observ masina, fara sa aud claxonul sau huruitul rotilor pe piatra cubica si nici scartaitul franelor. Cu tot efortul bietului sofer de a evita accidentul, mi-a dat un branci care m-a aruncat cat colo, impreuna cu sacosele carora le legasem toartele, ca sa le pot purta pe umeri ca pe o desaga. In ele caram sticle si borcane, care banuiesc ca s-au transformat in cioburi.
Spun „banuiesc” pentru ca, imediat ce mi-am revenit, desi aveam dureri de cap, podurile palmelor julite, la fel ca si genunchiul, am incercat sa o rup la fuga. Eram speriat de oamenii care se stransesera ca la circ (sa nu zic ca la mort) si nu stiam ce se intamplase.
Pentru mine, durerile de cap si juliturile erau atat de frecvente, incat nu le percepeam decat ca pe un alt accident „de munca”. Insa pentru soferul masinii care ma lovise era ceva groaznic.
Parerile celor stransi in jur erau exprimate atat de vocal si erau atat de impartite, incat soferul chiar nu mai stia ce sa faca! Unii spuneau: „Sunati, dom’le, la Salvare, ca moare copilul!”, altii cereau sa se sune la Militie, iar altii, mai ales cei care ma vazusera cum traversasem, indemnau la suturi in cur si la datul pe mana Militiei.
Atat de tare m-au speriat toate acele voci, incat am uitat si de durere, si de desaga si am rupt-o la fuga printre oameni. Am sarit garduletul care separa statia de un parculet si am mai apucat doar sa aud: „Puneti mana pe el, sa-l ducem la Militie!”