L-am reintalnit pe Marius in containerul de gunoi din spatele „Aristocratului”, scotocind prin el dupa nimicuri. Era murdarel, neingrijit, cum il stiu. Dar fericit. Cum il stiu. L-am rugat sa sara din container, cum stie el sa o faca, precum un „ninja karatist”. N-am apucat sa termin, ca era jos, langa mine, in pozitia „picior fermecat”, din filmele kung-fu pe care le traia la intensitate maxima.
L-am luat de dupa gat si am zis sa mergem la patiseria din fata, unde au strudele cu mere care ii plac la nebunie. In timp ce el infuleca satisfacut din strudel, eu il priveam cu admiratie si oarecare invidie…
– Ce mult ma bucur pentru tine, bai Marius! Am 45 de ani si atat de multe strudele, cat nici nu ai visat vreodata, dar niciun pic din placerea cu care le savurezi tu. As vrea sa fiu in locul tau, dar, daca s-ar putea, sa nu fie un schimb loc pentru loc, pentru ca nu as vrea sa vii in locul meu.
Iti mai aduci aminte cand visai?
Cand carai plasele cu sticle murdare si visai, privind de pe pod, in jos, spre Bistrita, fredonand melodii care sa dea o nota de dramatism viselor tale cu ochii deschisi? Visai la casa, masina, haine, mancare, bani… Le-am facut pe toate, Marius, ti-am indeplinit si am trait visul tau.
Dar stii ce nu ai visat, bai Marius?
N-ai visat sa iubesti, sa fii iubit, sa fii afectuos, sa primesti afectiune, sa fii calduros, sa te bucuri de caldura. Ca nu stiai ce sunt toate astea…
Vezi, ba?! Instinctul tau de supravietuitor, care te salveaza in razboi, dar te omoara acasa…