Cat de greu este sa faci parte dintr-o familie in care credinta in Dumnezeu este inteleasa si traita in doua moduri fundamental diferite!
Sa luam urmatorul scenariu in care tatal rede in Dumnezeu, dar care nu se identifica cu religia institutionalizata si nu simte nevoia sa isi manifeste credinta prin ritualuri, dogme sau obligatii religioase. Mama, in schimb, este profund religioasa, practicanta, iar felul in care isi manifesta “credinta” ajunge, din punctul meu de vedere, la forme de extremism religios.
In familie sunt copii mici, iar aici incepe ceea ce consider ingrijorator.
Din postura unui parinte care isi poarta credinta in suflet, fara sa o transforme intr-un set de reguli si obligatii, tatalui ii este tot mai greu sa le explice copiilor ca Dumnezeu poate exista in fiecare dintre noi, in felul in care iubim, gandim, traim si ne raportam la cei din jur.
De cealalta parte, copiii sunt invatati aproape zilnic ca Dumnezeu este undeva in ceruri, ca este atotputernic, ca vede totul, ca ne judeca faptele, ca ne ocroteste, dar ne poate si pedepsi. Invata rugaciuni, imnuri, ode si formule de veneratie, li se vorbeste despre puterea divina, despre bine si rau, despre ascultare si supunere, iar toate acestea le sunt prezentate drept adevaruri absolute, cu mult inainte de a avea maturitatea necesara pentru a le intelege, analiza sau pune la indoiala.
Din punctul meu de vedere, atunci cand unui copil i se impune de la o varsta frageda o anumita interpretare a lui Dumnezeu, fara sa i se ofere libertatea de a intreba, de a rationa si de a descoperi singur, nu ii cultivam neaparat credinta, ci riscam sa ii conditionam gandirea. Iar aceasta conditionare, repetata ani la rand si sustinuta de autoritatea parintelui, poate ajunge sa fie atat de adanc inradacinata, incat, la maturitate, omul sa nu mai poata face distinctia intre ceea ce crede cu adevarat si ceea ce a fost invatat sa creada.
Nu cred ca ar trebui sa ne mire, in aceste conditii, ca unii adulti ajung sa manifeste convingeri religioase radicale, respingand argumentele, logica sau ratiunea atunci cand acestea intra in contradictie cu “adevarurile” insuflate inca din copilarie.
Ceea ce ma ingrijoreaza cel mai mult este presiunea emotionala la care pot fi supusi copiii in astfel de familii. Cand vocea parintelui, mai ales a celui care reprezinta principala autoritate afectiva in viata lor, transforma credinta intr-o obligatie si ascultarea religioasa intr-o conditie a binelui, copilul nu mai are libertatea autentica de a descoperi spiritualitatea. El invata, inainte de toate, sa se conformeze.
Ca tata, inteleg perfect neputinta in fata acestei situatii si incerc sa le transmit copiilor o perspectiva in care Dumnezeu nu trebuie cautat exclusiv in ceruri, in rugaciuni sau in ritualuri, ci poate fi descoperit in propriul suflet, in bunatate, in iubire si in felul in care ne purtam unii cu ceilalti. Din pacate, aceasta explicatie pare sa paleasca in fata unei educatii religioase insistente, in care Dumnezeu devine o prezenta permanenta care ne vede, ne supravegheaza, ne da, ne ia, ne ocroteste si ne pedepseste.
Eu am ajuns, ca adult, sa inteleg credinta intr-un mod diferit. Dumnezeul in care cred nu are, pentru mine, o forma, o dimensiune sau o imagine precisa. Nu simt nevoia sa il definesc prin reguli, interdictii, recompense ori pedepse si nici sa imi demonstrez credinta prin apartenenta la o anumita comunitate religioasa.
Cred, in schimb, ca viata mea este un dar de la Dumnezeu si ca felul in care aleg sa o traiesc reprezinta cea mai sincera forma prin care ii pot multumi.
Daca ar fi sa extind aceasta convingere, as spune ca viata este un dar pe care fiecare dintre noi il primeste, iar recunostinta fata de acest dar ar trebui sa se reflecte in comportamentul nostru, in respectul pentru ceilalti, in capacitatea de a iubi, de a intelege, de a ierta si de a face bine, fara sa asteptam o recompensa divina sau sa ne temem de o pedeapsa.
Tocmai de aceea, privesc cu multa reticenta dogmele, traditiile, ritualurile si obligatiile religioase atunci cand acestea ajung sa conditioneze relatia omului cu Dumnezeu. Mi se pare profund gresit ca spiritualitatea sa fie transformata intr-un sistem de constrangeri, in care omul ajunge sa faca anumite lucruri nu pentru ca le simte, nu pentru ca le intelege si nu pentru ca ele izvorasc dintr-o convingere autentica, ci pentru ca asa i s-a spus ca trebuie, pentru ca ii este teama sau pentru ca a fost invatat ca orice abatere reprezinta un pacat.
O credinta traita din obligatie sau din frica risca sa isi piarda tocmai esenta: libertatea de a crede.
Nu contest dreptul nimanui de a fi religios, de a se ruga sau de a-si manifesta credinta prin ritualuri. Contest, insa, ideea ca acestea ar trebui sa reprezinte singura cale legitima catre Dumnezeu si, mai ales, ca un copil ar trebui crescut cu aceasta convingere inainte de a avea capacitatea de a alege pentru sine. Poate ca acesta este unul dintre putinele motive in care ma bucur ca am crescut fara parinti.
Cred ca oamenii cu adevarat liberi spiritual sunt cei care isi poarta credinta in suflet si o manifesta prin ceea ce sunt, prin ceea ce spun si, mai ales, prin ceea ce fac. Oameni care nu au nevoie sa isi dovedeasca iubirea fata de Dumnezeu prin gesturi ritualice, prin supunere neconditionata sau prin respectarea mecanica a unor randuieli religioase.
Pana la urma, daca Dumnezeu ne-a daruit viata, poate ca cel mai frumos mod de a-i multumi nu este sa ne petrecem existenta temandu-ne de El, ci sa traim astfel incat sa nu risipim darul primit.
Iar daca ar fi sa transmit un singur lucru copiilor mei, acela ar fi ca Dumnezeu nu ar trebui sa fie motivul pentru care le este frica sa greseasca, ci inspiratia pentru care aleg, liberi si constienti, sa fie oameni buni.