Casa noastră

La un moment dat, Miluță a hotărât că deveniserăm prea mari, prea gălăgioși sau pur și simplu prea incomozi pentru a mai dormi în aceeași casă cu ei.

La un moment dat, Miluță a hotărât că deveniserăm prea mari, prea gălăgioși sau pur și simplu prea incomozi pentru a mai dormi în aceeași casă.

Miluță avea un talent pe care aveam să-l înțeleg mult mai târziu: când trebuia să se întâmple ceva ce ne-ar fi putut face să-l urâm, prefera să nu fie el cel care aduce vestea. O trimitea pe mama la înaintare, ea executa, iar el putea să rămână undeva în planul al doilea, suficient de departe încât decizia să pară măcar pe jumătate a ei. Probabil că în mintea lui era o strategie bună.

Numai că de data asta făcuse o eroare uriașă.

Vestea pe care mama ne-o aducea, pentru mine și Adrian, era una dintre cele mai bune vești pe care le primiserăm vreodată: urma să avem casa noastră.

„Casa” era, în realitate, o magazie improvizată sub scara exterioară a Vilei Tatiana, in imediata vecinatate a “cufarului” cu lucruri pentru inmormantare a proprietarei, construită din scânduri prinse cum s-a nimerit, unele drepte, altele strâmbe, cu spații atât de generoase între ele încât nu mai aveai nevoie de fereastră ca între lumina soarelui. Nu exista izolație, folie, tencuială sau vreun alt strat între noi și anotimpuri. Totul era scândură, iar acoperișul fusese făcut în aceeași filozofie, după care îl peticisem cu ce se găsea: celofan, carton, bucăți de tablă, pături, toale și orice obiect suficient de întins încât să poată convinge ploaia să cadă măcar puțin mai încolo.

Ușa era tot din scânduri și nu beneficia de luxul unor balamale. Era prinsă cu sârmă. În loc de broască aveam, desigur, tot sârmă, iar sistemul nostru de securitate era de o eleganță tehnică pe care astăzi o apreciez mult mai mult decât atunci: ca să închizi, răsuceai sârma de două ori; ca să deschizi, făceai exact aceeași operațiune în sens invers.

Ca orice cheie.

Podeaua era pământ.

În dreapta, imediat după ce intrai, era „patul”, deși termenul îi acordă retrospectiv un statut social la care construcția respectivă nu aspirase niciodată. Era o suprafață făcută din scânduri, sprijinită pe patru picioare, peste care aruncasem boarfele adunate de prin gunoaie. Pe ele dormeam, iar peste noi trăgeam oghialul, plapuma aceea atât de grea și urât mirositoare, dar care încălzea mai bine decât orice sobă.

Între marginea patului și peretele din stânga rămânea cam jumătate de metru în care puteai să stai, să te întorci si chiar sa te joci.

Cred că magazia avea cel mult patru metri pătrați. Însă pentru noi era wow! Acolo nu mai exista patul mamei și al lui Miluță la câțiva pași, nu mai trebuia să auzim fiecare ceartă, fiecare mișcare și fiecare dispoziție venită din celălalt colț al camerei. Nu mai exista cineva care să ne spună la ce oră trebuie să ne culcăm, să ne întrebe ce facem sau să observe imediat dacă ne jucam în loc să dormim. Puteam să stăm de vorbă, să mâncăm ce găsisem peste zi, să ne jucăm până ne cădea capul de somn și, ceva mai târziu, puteam chiar să fumăm fără să avem un adult la jumătate de cameră de noi.

Dacă m-ai fi întrebat atunci unde vreau să dorm, în camera de la etaj cu sobă sau în cotețul de scânduri de sub scară, nici nu trebuia să termini întrebarea.

În baracă. Oricând.

Desi conditiile erau inumane chiar si pentru acele vremuri, pentru noi conta cel mai mult libertatea si confortul spatiului nostru. Era locul in care nu trebuia sa tragem patura pe cap atunci cand adultii ne voiau adormiti doar pentru a-si desfasura rutina sexuala intr-o intimitate inchipuita, locul in care nu ne trezeam noaptea cand Miluta isi facea nevoile la galeata sau cand ii apucau certurile conjugale.

Iarna dormeam îmbrăcați. Trăgeam oghialul peste noi si dormeam dusi, chiar daca prin pereți intra vântul, printre scânduri putea intra zăpada, iar cand ploua, picura prin multe locuri, chiar si pe pat, eram înveliți cu Rolls Royce-ul oghialelor.

Era căsuța noastră.

În perioada aceea a avea păduchi era ceva normal, pana si cei mai avuti si mai curati isi faceau cate un control in par cu pieptanul si nu de putine ori gaseau cate ceva pe fata de perna alba pe care o intindeau in fata capului.

Noi, insa, eram plini.

Dacă ne dezbrăcam până la pielea goală, fără să mai pun la socoteală scalpul, puteai găsi sute pe corp și alte sute pe hainele date jos, mai ales în zonele gulerelor și ale cusăturilor. Ajunseserăm atât de obișnuiți cu ei, încât scărpinatul devenise aproape reflex, iar dacă băgam mâna pe sub haine și ne scărpinam mai serios, aveam șanse foarte mari să scoatem de sub unghia mare măcar un păduche.

Unul la fiecare scărpinat.

Din când în când mama încerca să rezolve problema cu ceea ce se folosea atunci prin multe case sărace: un soi de gaz lampant, cu care ne trata părul și probabil alte zone infestate. Problema acestei solutii era ca ne ustura teribil zonele in care ne scarpinasem atat de insistent pana se formau leziuni. Daca turnai acel gaz in zonele afectate, usturimea era insuportabila. Si te facea sa te scarpini din nou, atat de tare, incat preferai sa te doara de la scarpinat decat sa te usture de la gaz.

Pe lângă păduchi eram și „lăchiți”.

Cuvântul ăsta avea atunci un sens foarte precis pentru lumea noastră. Nu însemna doar murdar. „Lăchit” era omul care pusese gura pe ceva spurcat, contaminat, pe ceva din care ceilalți n-ar fi mâncat. Iar noi mâncam din gunoaie.

Prin urmare eram, oficial, spurcați.

Consecința era că aveam vesela noastră.

Blidul nostru, cana noastră, lingurile noastre, pe care adulții le țineau separate și pe care nimeni nu se omora să le spele cu lucrurile lor. Ar fi însemnat, în logica lui Miluță, să-l „lăchim” și pe el. Vesela si tacamurile noastre erau spalate in aceeasi apa, dar numai dupa ce erau spalate vesela si tacamurile lui Miluta.

Mâncarea urma aceeași ierarhie.

Pentru noi, mesele obișnuite puteau însemna mămăligă, zeamă lungă, câte ceva simplu și cât se găsea. Nu spun că nu mâncam niciodată altceva; spun doar că lucrurile pe care mama și Miluță și le permiteau frecvent pentru ei erau, pentru noi, mofturi sau recompense.

Carnea era moft.

Mezelurile erau moft.

Brânzeturile, laptele și alte lucruri pe care ei le puteau pune deoparte pentru mesele lor deveneau pentru noi evenimente, și chiar atunci porția era mică.

Miluță își păstra bunătățile separat și avea grijă de ele cu o atenție pe care n-o manifesta întotdeauna față de copiii care îi aduceau sticlele, borcanele și lemnele. Nu mânca niciodata când mâncam noi și nici ceea ce mâncam noi. Niciodata. La noi in familie n-a existat niciodata “haideti la masa” ci simplu si eficient: “mancati”.

Țin minte un episod cu o pulpă de pui. Miluță mânca, noi eram prin preajmă și urmăream inghitind in sec si urmarind fiecare miscare a lui, exact asa cum face un caine care asteapta sa ii arunci osul. A mâncat carnea, iar când a rămas osul, în loc să ni-l dea unuia dintre noi sau să-l arunce pur și simplu, l-a azvârlit între mine și Adrian.

Ca la câini.

Și s-a uitat.

Ne-am împins, la inceput razand, ne-am certat sau ne-am luptat pentru el suficient cât sa facem deliciul lui Miluță care se distra privind. Ne bucuram, intr-un final, ca-I facem pe plac, ne linistea sa sa-l vedem zambind. Era stapanul si daca-l faceam sa rada ne simteam noi mai bine. Nu stiu de ce. Aveam doza aia de pupincurism inutil, caci nu obtineam vreodata ceva din practica asta.

Dupa show, mergeam la noi in magazie, inchideam ușa si ne continuam seara dupa bunul plac.

Pentru câteva ore, Miluță rămânea de partea cealaltă, cu toate bunatatile lui. Paduchiosii, lachitii si infometatii erau fericiti.

Nu trebuia să vorbești în șoaptă dacă nu voiai, nu trebuia să aștepți să adoarmă adulții, puteai să scoți din buzunar ce păstraseși de peste zi și să mănânci fără să-ți ceară nimeni socoteală, puteai să râzi cu Adrian și să transformi orice obiect găsit într-un tomberon într￾o jucărie nouă. Chiar și frigul avea altă calitate acolo, pentru că era frigul nostru, nu căldura altuia în care trebuia să te porți cum ți se spunea.

În momentul acela ne era suficient să avem un loc în care să putem răsuci de două ori o bucată de sârmă și să rămânem singuri.

Desi scopul lui Miluta nu era sa ne faca rau ci sa-i fie lui bine, fara sa-si dea seama, ne facuse cea mai mare bucurie de pana atunci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *