Capcana așteptărilor

Cu totii am avut macar o data în viața asteptari.

Cu totii am avut macar o data în viața asteptari. Fie de la părinți, prieteni din copilărie, colegi de gradinita, școală, serviciu, parteneri de viața sau copiii nostri.

Incerc să fiu cât pot de clar, excluzand asteptarile (firesti și justificate) sociale, profesionale, comerciale s.a.m.d. Ma refer strict la asteptarile emotionale.

Ne asteptam ca sentimentele noastre să fie reciproce. Ne asteptam ca, atunci când ne doare ceva, să-i doara și pe cei despre care pretindem ca ii iubim. Ne asteptam ca cei pe care-i iubim să ne iubeasca cel puțin la fel de mult. Ne asteptam ca cei pe care-i ranim să ne ierte, iar cei care ne-au ranit să-și ceara iertare.

În fine, ne asteptam ca iubirea să fie reciproca, verificand constant sentimentele celor pe care-i iubim: „Ma (mai) iubești? Ma (mai) doresti? Mai tii la mine?”

Sau, de multe ori, în lipsa acestor „asigurari” din partea celor dragi, ajungem să le reprosam, intr-o maniera santajista: „Tu nu ma mai iubești”, „Nu mai tii la mine” sau încercam să fortam aceste sentimente plangandu-ne ca „Tu nu-mi (mai) spui ca ma iubești”.

Iar ca să scape de gura noastra, „invinuitul” ne linisteste: „Ba da, ba/fa, te iubesc”.

Buna și această emotie, poate exprimata doar ca să ne linisteasca, atata vreme cât ne reda sentimentul de siguranta și ne satisface asteptarile, adică EGO-ul.

Iubirea pentru semeni, pentru Dumnezeu, pentru cei dragi ar trebui să fie neconditionata, iar noi să ne bucuram atunci când această este reciproca.

Pretindem ca Il iubim și ca, din dragoste, Il slujim pe Dumnezeu, dar ne asteptam să ne rasplateasca, fie în lumea această, fie în viața de apoi.

Prin iubirea fata de El, slavirea și propovaduirea Cuvantului Sau, ne asteptam să ne asigure un loc în Rai ori bunastare, sănătate și prosperitate în viața.

Nu putem pur și simplu să-L iubim?

În subconstientul nostru, speram și asteptam ceva. Orice, numai bun să fie 🙂

Altminteri, cati dintre noi nu s-au simțit dezamagiti de Dumnezeu, chiar dacă, din convingeri religioase sau de teama, au ales să nu-și exprime această dezamagire, uneori chiar furie fata de Dumnezeu, simtind ca iubirea și slujirea lor au fost în zadar?

Unii Il privesc pe Dumnezeu prin prisma religiei. Dacă intr-o religie  iubirea și slujirea nu au fost suficient de profunde sau convingatoare, aleg să imbratiseze o alta religie, alte dogme, care li se par mai potrivite și mai profunde. În timp ce altii renunta fie la Dumnezeu, fie la religie.

Toate astea din cauza asteptarilor.

În copilaria mea, nu-mi amintesc să fi avut cine stie ce asteptari emotionale, pentru ca nu știam prea multe despre dragostea parinteasca sau despre prietenia celor din jur. Dimpotrivă, cunoscusem mai degraba lipsa lor. Singurul alaturi de care impartaseam asemenea sentimente era fratele meu și cred ca sentimentele dintre noi erau cele mai profunde și neconditionate.

Când am crescut, însă, am învățat ca iubirea nu este pe gratis. Te iubeam doar dacă ma iubeai. Te iertam doar dacă ma iertai tu primul. Și orice sentiment sau emotie era conditionata de reciprocitate.

Mai tarziu, am început să-mi judec parintii pentru tot ceea ce (nu) au făcut pentru mine, asteptand ziua în care acestia vor veni să-și ceara iertare.

Zi de zi, fără să-mi scape o singură zi, ma gândeam la ziua aceea și, cu cât trecea timpul, ma apuca teama ca vor muri fără să-și fi cerut iertare, ca să-i pot ierta!

Atât pentru pacea și eliberarea lor de această povara, dar mai ales pentru EGO-ul meu, care își dorea să traiasca acea zi!

Acea zi nu a venit nici până azi.

Și cine credeti ca a carat acea povara? Cine credeti ca a fost cel dezamagit? Cel furios ca acei ticalosi nu vin nici macar în al doisprezecelea ceas să facem dracului pace? Cine credeti ca a adunat ura, dispret și dorinta de razbunare?

În sufletul, în viața și în familia cui credeti ca se revarsau toate aceste rautati?

Exact! În sufletul, viața și familia celui care trăia prins în capcana acestor asteptari.

Când am început să iubesc neconditionat, fără asteptari din partea celor dragi, inclusiv din partea lui Dumnezeu, am găsit puterea de a-i ierta pe parintii mei.

Au fost cele mai puternice sentimente de eliberare și pace cu mine insumi pe care le-am trăit vreodată.

Il iubesc pe Dumnezeu și Ii mulțumesc pentru iubirea, intelepciunea, liniștea și impacarea pe care le simt când scriu această postare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *