Pe Marius cel de 10 ani l-am reintalnit pret de cateva minute, in cabina camionului abandonat, digerat de frig. Am intrat peste el cu mana goala, fara sa-i duc macar o patura sau o haina veche, un ceai cald sau o felie de ceva, desi am atat de multe din toate. Nu m-am dus la el pentru ca imi era mila sau dor de el, ci la indemnul unei carti pe care o citesc, de a ma conecta cu Marius din copilarie. N-am stiut ca, inchizand ochii, il voi gasi digerat in acea cabina de camion, insa, daca as fi stiut unde-l gasesc si in ce stare, as fi avut curajul sa-l reintalnesc? Oare as fi mers tot cu mana goala?
Stii care e ironia? Ca el statea ghemuit pe bancheta acelui camion, digerat (si nu e doar o fantezie, ci o amintire foarte clara!), iar eu m-am „dus la el” inchizand ochii, intins pe pat, intr-un dormitor confortabil din Old Town-ul din Marbella… si tot eu eram cel care ii cerea ajutorul… si tot eu eram cel care nu isi gasea cuvintele sa vorbeasca cu el, desi intotdeauna le gasesc pentru oricine altcineva. L-am imbratisat si am plecat, cumva rusinat.