Ieri l-am sunat pe fiul meu, așa cum fac ori de câte ori am ocazia – cu speranța că măcar pentru câteva minute putem avea o discuție sinceră, liberă, între tată și fiu. Este un drept al meu, dar mai ales al lui. Dreptul de a simți că are doi părinți care îl iubesc, chiar dacă aceștia nu mai locuiesc împreună.
L-am întrebat simplu: „Cum ți-ai petrecut ziua, dragul meu?” Mi-a spus, cu o voce ușor apăsată, că „nu a făcut nimic, a stat în casă.” Nici nu a apucat să continue, că mama lui a intervenit în conversație, acuzându-l că este mincinos.
Am întrebat calm de ce, într-o zi de duminică și de vacanță, copilul stă închis în casă. Mi s-a răspuns că „ copiii trebuie să mai şi învețe – la engleză, spaniolă și alte materii”. Am atras atenția că este o zi de Duminica, intr-o perioada de vacanta, o zi în care ar trebui să se bucure de libertate, joacă, prieteni (deşi, din spusele copilului, nu are). Dar pentru ea, acest detaliu nu a părut să conteze.
Am rugat-o apoi, cu respect, să ne lase să vorbim doar noi doi. Tată și fiu. Să ne spunem ce simțim, ce gândim, ce doruri purtăm în suflet. Mi s-a răspuns că nu se poate, că este „telefonul ei, în casa ei, și face ce vrea ea.”
I-am spus copilului că îl voi suna pe numărul personal pe care i l-am oferit, moment în care mama lui a intervenit din nou, susținând că fiul meu nu mai are voie cu telefon, căci este tot al ei, al meu fiind doar numărul(…) pe care pot să mi-l iau inapoi.
Când i-am promis cu blândețe că toate aceste lucruri se vor termina în curând, că va fi bine, mama sa a intervenit din nou, i-a smuls telefonul din mână și a închis apelul.
Cât de moral este să îți folosești autoritatea parentală nu pentru a crește un copil echilibrat, ci pentru a-l izola?
Cât de corect este să decizi unilateral cine are voie să iubească copilul tău și cine nu?
Cât de părintesc este să cenzurezi cuvintele, emoțiile și dorurile propriei tale ființe – doar pentru că poți?
Ceea ce am trăit ieri nu este doar despre mine. Este despre un copil prins într-un conflict care nu îi aparține. Un copil care, în loc să alerge afară și să se bucure de o vacanță, este închis între gadget-uri, lecții forțate, supraveghere strictă și interdicții afective.
Este despre obstrucție, manipulare, alienare parentală și – da – abuz emoțional.
Nu sunt eu în măsură să trag concluzii legale. Dar știu că sunt oameni care vor face asta. Pentru liniștea, dreptatea și siguranța emoțională a fiului meu.
Pentru că a iubi un copil înseamnă, înainte de toate, a-i da libertatea să iubească înapoi, fără frică, fără control și fără rușine.
Dar, da, copile, până se va termina acest coşmar, dragostea tatălui va avea mai puține cuvinte, dar iți aud puternic, şi în fiecare moment, toate gândurile, dorințele, emoțiile, teama şi tot ceea ce nu imi poți spune în cuvinte.
