Nu știu cum au ajuns alții să facă tururi off-road frumoase, dar Nestree Ride e fix ce trebuie pentru oricine doreste sa inchirieze ATV-uri in Cluj si vrea să simtă adrenalina și natura la superlativ. Am petrecut una dintre cele mai memorabile experiențe cu ei: ATV-uri impecabile, ghizi care știu drumul — și nu doar de pe GPS, ci de la inimă — și peisaje care îți taie răsuflarea.
Nestree Ride, cu clientii pe traseu
Din momentul în care am pus casca și am pornit primul motor, am știut că nu e doar un „tur” — e o aventură personalizată. Fiecare viraj a fost securizat, fiecare oprire una cu surprize (panorame, aer curat, povești locale). Am simțit că Nestree Ride a gândit totul: echipament bun, mașini/ATV-uri întreținute, echipă pasionată, siguranță și atenție la detalii.
Și ce să mai zic de relația cu clientul — parcă prietenii tăi ți-au organizat totul. Ai seninătate că nu te lasă la greu, că ghidul știe fiecare crenguță, fiecare scorbură din drum, și te protejează cât poate de bine.
Dacă vrei să-ți dai seama ce înseamnă să ieși din oraș și să simți natura cum ți-o „îmbrățișează” motorul sub tine, Nestree Ride e răspunsul. Merită fiecare leu, fiecare secundă, fiecare scârțâit de suspensie. Îl recomand cu tot sufletul ORICUI vrea să simtă ce înseamnă aventura și profesionalismul într-un singur pachet.
Ii puteti contacta pe site, telefonic sau pe WhatsApp la numarul 0720.962.550!
Nu exista otrava, arme sau boala care sa rapuna dragostea de tata…
Un tata va trece peste orice durere, peste orice umilinta si peste orice batjocura si nu va zice niciodata “traiesc un iad”, nici “vino sa-l iei cat mai repede”… abia astept momentul cand voi face asta, indiferent prin cate voi mai trece.
Tatal de azi, a batut 3500 de km, nu a dormit de mai bine de 40 de ore, a indurat febra de 39, a condus sute de kilometri, pentru un sarut pe frunte si o imbratisare.
Am doi James în viața mea. Unul mic – băiatul meu de 9 ani, care îmi zice „tati” și mă face să râd chiar și când am sufletul greu. Și unul mare – Dumnezeu – cu care am început să vorbesc pe nume, ca să simt că e mai aproape, ca un prieten vechi care n-are nevoie de formule pompoase.
Când vorbesc cu James cel mare, îi zic tot ce n-aș recunoaște nimănui: fricile mele, dorințele mele, momentele în care simt că pierd teren. Și, culmea, când mă uit în ochii lui James cel mic, văd răspunsurile: curajul, iubirea, liniștea aia de copil care știe să trăiască momentul.
Când vorbesc cu James cel mare, îi zic tot ce n-aș recunoaște nimănui: fricile mele, dorințele mele, momentele în care simt că pierd teren. Și, culmea, când mă uit în ochii lui James cel mic, văd răspunsurile: curajul, iubirea, liniștea aia de copil care știe să trăiască momentul.
Mi-am dat seama că între cei doi James, eu învăț mult mai multe; să fiu tată, să fiu copil, sa fiu prieten şi să iubesc atât Cerul cât şi Pământul…
Știu că azi nu poți citi aceste gânduri și nici eu nu ți le pot spune, dar trăiesc cu visul că, într-o zi, le vom citi împreună și ți le voi șopti din nou, strângându-te la pieptul meu.
Dragul meu,
Azi s-a lăsat din nou tăcerea între noi. O tăcere care doare, nu pentru că tu ai ales-o, ci pentru că alții au ales-o în locul tău.
Tati te roagă să fii tare. Să nu lași tristețea să-ți închidă sufletul. Să nu deznădăjduiești.
Azi, când toate canalele de comunicare dintre noi au fost tăiate, îți trimit gândurile mele cele mai calde, îmbrățișarea mea invizibilă și șoapta mea de dincolo de ziduri:
Sunt aici. Te aud. Te înțeleg. Lupt pentru tine.
Știi de ce simt atât de adânc tot ce simți tu? Pentru că în copilăria mea… am trecut exact prin ce treci tu acum. Și eu am fost un copil căruia i s-a spus pe cine are voie să iubească, căruia i s-a pus frică în piept și rușine în suflet. Am fost învățat că trebuie să tac, să ascult, să „nu încurc”. Și știu cât doare. Știu cât de singur te poate face asta.
Tati nu va lăsa să se întâmple la nesfârșit.
Voi lupta pentru tine până când zâmbetul tău va fi din nou liber, până când vocea ta nu va mai fi dictată de alții, până când adevărul tău va putea fi rostit fără teamă.
Tu nu ești mincinos.
Sunt doar oameni care vor să-ți impună „adevărul lor”, să-ți spună ce să simți, ce să crezi și de cine să-ți fie dor…
Dar noi știm, amândoi, că lupta pentru dreptate, adevăr și libertate merită dusă până la capăt. Și cu orice preț.
De câteva zile încerc să păstrez vie legătura cu fiul meu. O legătură firească, de suflet, între un tată și copilul său. Însă, din păcate, mi se spune că „nu vrea să vorbească”.
Asta e tot ce primesc: „nu vrea”. Fără vocea lui, fără mesajul lui, fără o privire sinceră, fără o întrebare directă. Doar o frază transmisă de altcineva.
Nu pot și nu vreau să cred că un copil care a crescut cu iubire, care a râs în brațele mele, care m-a strâns în somn, a uitat brusc totul. Știu că în spatele acelui „nu vrea” există teamă. Sau presiune. Sau, poate, un conflict de loialitate pe care un suflet de copil nu ar trebui să-l poarte.
Mi-e teamă că nu este lăsat să fie sincer.
Mi-e teamă că „libera lui alegere” e influențată, condiționată, modelată de ceea ce aude zilnic.
Mi-e teamă că tăcerea lui nu e a lui – ci a altcuiva, care i-a confiscat pe rând, telefonul şi apoi cuvintele.
Nu cer nimic altceva decât dreptul lui de a-și spune ce simte, fără frică, fără a fi corectat, rușinat sau pedepsit.
Îmi doresc ca fiul meu să aibă curajul să vorbească liber – și, mai ales, să i se permită.
Pentru că, uneori, în spatele unui „nu vrea” stă un copil care vrea mai mult decât oricine să spună „Tată, mi-e dor…”
Ieri l-am sunat pe fiul meu, așa cum fac ori de câte ori am ocazia – cu speranța că măcar pentru câteva minute putem avea o discuție sinceră, liberă, între tată și fiu. Este un drept al meu, dar mai ales al lui. Dreptul de a simți că are doi părinți care îl iubesc, chiar dacă aceștia nu mai locuiesc împreună.
L-am întrebat simplu: „Cum ți-ai petrecut ziua, dragul meu?” Mi-a spus, cu o voce ușor apăsată, că „nu a făcut nimic, a stat în casă.” Nici nu a apucat să continue, că mama lui a intervenit în conversație, acuzându-l că este mincinos.
Am întrebat calm de ce, într-o zi de duminică și de vacanță, copilul stă închis în casă. Mi s-a răspuns că „ copiii trebuie să mai şi învețe – la engleză, spaniolă și alte materii”. Am atras atenția că este o zi de Duminica, intr-o perioada de vacanta, o zi în care ar trebui să se bucure de libertate, joacă, prieteni (deşi, din spusele copilului, nu are). Dar pentru ea, acest detaliu nu a părut să conteze.
Am rugat-o apoi, cu respect, să ne lase să vorbim doar noi doi. Tată și fiu. Să ne spunem ce simțim, ce gândim, ce doruri purtăm în suflet. Mi s-a răspuns că nu se poate, că este „telefonul ei, în casa ei, și face ce vrea ea.”
I-am spus copilului că îl voi suna pe numărul personal pe care i l-am oferit, moment în care mama lui a intervenit din nou, susținând că fiul meu nu mai are voie cu telefon, căci este tot al ei, al meu fiind doar numărul(…) pe care pot să mi-l iau inapoi.
Când i-am promis cu blândețe că toate aceste lucruri se vor termina în curând, că va fi bine, mama sa a intervenit din nou, i-a smuls telefonul din mână și a închis apelul.
Cât de moral este să îți folosești autoritatea parentală nu pentru a crește un copil echilibrat, ci pentru a-l izola?
Cât de corect este să decizi unilateral cine are voie să iubească copilul tău și cine nu?
Cât de părintesc este să cenzurezi cuvintele, emoțiile și dorurile propriei tale ființe – doar pentru că poți?
Ceea ce am trăit ieri nu este doar despre mine. Este despre un copil prins într-un conflict care nu îi aparține. Un copil care, în loc să alerge afară și să se bucure de o vacanță, este închis între gadget-uri, lecții forțate, supraveghere strictă și interdicții afective.
Este despre obstrucție, manipulare, alienare parentală și – da – abuz emoțional.
Nu sunt eu în măsură să trag concluzii legale. Dar știu că sunt oameni care vor face asta. Pentru liniștea, dreptatea și siguranța emoțională a fiului meu.
Pentru că a iubi un copil înseamnă, înainte de toate, a-i da libertatea să iubească înapoi, fără frică, fără control și fără rușine.
Dar, da, copile, până se va termina acest coşmar, dragostea tatălui va avea mai puține cuvinte, dar iți aud puternic, şi în fiecare moment, toate gândurile, dorințele, emoțiile, teama şi tot ceea ce nu imi poți spune în cuvinte.
De aproape opt luni de zile, noptile mele nu mai sunt odihnă, ci veghere. Doar atipesc uneori, dar nu dorm cu adevărat. Mă trezesc din nou și din nou, cu vocea fiului meu în minte – o voce care nu ar trebui să știe ce înseamnă dorul, durerea sau frica la vârsta lui. Mă imploră să-l aduc acasă. Din acel loc pe care îl numește, cu o sinceritate sfâșietoare, (s)PAIN.
E mai mult decât un joc de cuvinte. E o realitate crudă trăită de un copil rupt de rădăcini, dus departe de brațele tatălui său. În fiecare noapte, printre gânduri și rugăciuni, simt cum disperarea mă strânge, dar nu mă lasă să cad. Pentru că peste toate – peste teamă, peste nedreptate, peste dor – rămâne speranța. Speranța că îl voi putea strânge din nou în brațe, că îi voi putea spune: „Ești acasă. Ești în siguranță. Gata.”
Zilele trecute, am auzit o voce de copil care spunea cu toată sinceritatea: „Vreau să vin acasă. Cu orice preț. Oricând. Nu mă simt bine aici.”
Cuvinte puține, dar cu o greutate uriașă. Acea voce tremura nu de frig, ci de dor. De neputință. De oboseala unui suflet mic care vrea doar un lucru: să fie acolo unde se simte iubit. Unde știe că e înțeles. Unde știe că poate fi el.
Copilul a realizat că nu o viață de vacanță îi aduce fericirea. Nici un stil de viață „cu de toate” din punct de vedere material. Nici plajele și piscinele în fiecare zi, nici promisiunea înșelătoare, că orice dorință îi va fi îndeplinită, iar apoi să înghită in sec când aude de la cel ce i-a promis: “m-am răzgândit”.
A înțeles că toate acestea pălesc în fața unui singur lucru: locul în care a trăit 8 ani din viață. Acolo unde e înconjurat de frații săi, de prietenii săi, de colegii și oamenii cu care împarte aceeași limbă, aceeași cultură, aceleași glume. Acolo unde poate vorbi deschis despre orice, oricând, fără să trăiască durerosul sentiment pe care l-a exprimat cu atâta luciditate: „frighten of rejection”.
Își dorește să vină acasă dintr-un loc unde nu îi sunt înțelese emoțiile, teama, dorințele, nici măcar limba. Își dorește să plece dintr-un loc unde a fost ademenit cu ideea unei vieți de vis, dar în care astăzi nu se regăsește și nici nu simte că se va regăsi vreodată.
Și da, eu îmi doresc același lucru. Îmi doresc să-l știu liniștit. Îmi doresc să-l simt aproape, să-l văd zâmbind din nou cu adevărat. Nu cer răzbunare, nu caut vinovați. Vreau doar ca dorința lui să fie ascultată. E o dorință simplă, dar care strigă din adâncul inimii: „Vreau să vin acasă.”
Într-o lume care uneori pare că vorbește prea tare și ascultă prea puțin, vreau ca aceste cuvinte să ajungă până la tine ca o șoaptă caldă, ca o îmbrățișare tăcută, ca o lumină care rămâne aprinsă chiar și atunci când e noapte.
Tu nu ești mincinos. Oricine ți-a spus asta — fie și din greșeală, fie și fără să-și dea seama — a uitat ce înseamnă cuvintele pentru un copil. Tu meriți să fii apărat de astfel de etichete, nu să le porți în sufletul tău curat.
Ești un copil deosebit. Ești fantastic de curajos. Spun asta cu toată convingerea unui om care te vede cu ochii inimii, care îți simte fricile, zbuciumul, dar și forța tăcută care pulsează înăuntrul tău. În ciuda stării în care te afli uneori, continui să strălucești. Poate că nu vezi asta mereu. Dar eu o văd. Și o simt. Și o iubesc.
Știu că frica de a-ți fi respinse gândurile si dorințele (“frighten of rejection”, despre care mi-ai vorbit) poate fi copleșitoare. Știu că uneori simți că trebuie să te conformezi ca să fii acceptat. Dar vreau să-ți spun, clar și răspicat: nu trebuie să fii altcineva decât ești tu. Tu, exact așa cum ești, ești suficient. Ești valoros. Ești iubit.
Azi începem împreună o vindecare. Nu de unul singur, ci împreună. Și da, poate că unele zile sunt grele. Dar va veni un „Yes Day” — o zi în care vei simți că lumea te îmbrățișează, nu te judecă. Că inima ta e liberă. Că ești în siguranță. Că totul e posibil.
Dragostea nu e despre constrângere. E despre spațiu. E despre încredere. E despre a ști că, oricât de tare ar bate vântul, undeva e cineva care te iubește fără teamă, fără pauze, fără limite.
Să crezi asta, chiar și atunci când pare greu. Iar eu voi fi aici, mereu, să-ți amintesc:
